Castele de nisip

castele de nisip

Prin mai vă povesteam (pe celălalt blog) că am avut plăcerea de a participa la lansarea antologiei de povestiri romance Castele de nisip. Fiind prinsă-ntr-o rutină demonică, am preferat să aștept un pic pentru a fi sigură că voi gusta pe deplin această carte. Cum weekend-ul trecut a fost unul puțin mai lung și-n plus terminasem de citit Sapiens, mi-am zis că e timpul să mă răsfăț un pic.

Poveștile reunite în acest volum poartă semnătura unor autori pe care, în mare parte, i-am descoperit abia acum: Dănuț Ungureanu, Anamaria Ionescu, Teodora Șerbănescu, Teodora Matei, Mirela Oprea, Daniel Timariu, Lucian-Dragoș Bogdan, Rebeca Cojocaru. Singura pe care o mai citisem este Monica Ramirez. Asta pe vremea când mă ocupam de partea de PR la GoodRead.ro (actual booknation.ro) – adică în preistorie. Cumva, ea a fost catalizatorul ce m-a determinat să merg la lansare. (Iar Castele de nisip m-a convins să termin seria Alina Marinescu rămasă în stand-by – vă povestesc cu altă ocazie de ce). În fine, important e că niciodată nu e prea târziu și că lucrurile se întâmplă pentru un motiv.

Despre Castele de nisip

Pentru cine nu s-a prins încă, ador proza scurtă. Unii spun că te captează mai greu ca cititor. Eu spun că poate nu au întâlnit autorii potriviți. Poate-am mai zis asta și cu altă ocazie: proza scurtă e o provocare mai mare pentru un scriitor. Într-un text condensat, el trebuie să creeze conexiuni, să facă cititorul să rezoneze cu personajele și povestea – adică fix ce trebuie să facă și într-un roman, doar că acolo are mai multe pagini la dispoziție.

Un povestaș amator ca mine adoră să vadă cum autorii în adevăratul sens al cuvântului reușesc asta. M-am bucurat să văd că în volumul de față toți autorii au reușit să mă prindă cu ceva. (Evident, de fiecare dată ceva-ul a fost diferit.)

Câte ceva despre povești

Rodica din oglindă – povestirea din deschidere – e un soi de invitație în mintea unui bărbat. Citind-o, mi-am amintit cumva de La țigănci, doar că povestea lui Dănuț Ungureanu parcă mi-a plăcut o idee mai mult. Poate pentru că e mai actuală. Poate pentru că am fost absorbită de un soi de fantastic ce pare banal… Poate pentru că aș fi vrut să nu se mai termină. Nu m-am hotărât încă asupra poate-lui câștigător.

Anamaria Ionescu m-a surprins și ea. O știam din online. Însă acum, după ce am citit-o, mă tot dau cu capul de pereți că nu am citit-o mai devreme. (Și chiar vorbesc serios când spun asta). Aniversarea căsătoriei nu doar că m-a captivat, m-a făcut să vreau mai mult în ciuda nostalgiei pe care mi-a lăsat-o.

Teodora Șerbănescu, mezina grupului, a scris o poveste cumva specifică vârstei ei. Însă a presărat în ea și un mister ce tronează (mai ceva ca Tronul de Fier, știți voi care) asupra poveștii de la început la sfârșit. Povestea a fost scrisă inteligent, iar acțiunea plasată și mai inteligent. Ce pot spune, dacă o ține tot așa va ajunge departe.

Zăpezile amintirilor mi-a oferit ocazia de a descoperi scriitura Teodorei Matei. Un scris fin, rafinat, captivant – un soi de pânză de păianjen bine țesută pentru a prinde cititorul. La finalul poveștii am descoperit că deși societatea a evoluat și viețile noastre se petrec mai mult online, năzuințele noastre au rămas ca-n vremea când oamenii nici nu se puteau gândi că există alt mod de a trăi decât offline.

Că tot veni vorba de asta, nu-s vreo mare fană a poveștilor romanțioase plasate în epoci trecute. Mi se par mult prea siropoase. Însă Mirela Oprea mi-a demonstrat că mă înșel. Povestirea ei m-a prins de la prima la ultima pagină și, mai mult, parcă-mi și imaginez un serial pe baza ei (ar avea succes, zi eu 🙂 ).

Povestea următoare, Nuanțe de roșcat și negru, e o disecție fină a minții unui bărbat trecut de prima tinerețe. E realizată într-un mod superb de către Daniel Timariu și, în ciuda faptului că e o poveste masculină, mi-a trezit până și mie întrebări.

Lucian-Dragoș Bogdan a venit cu o poveste ce abundă de vibe-ul anilor 70-80. Povestea este inspirată din autobiografia lui Larry Klegane și este despre succes, muzică și o iubire pierdută. M-a dus cumva cu gândul la Beatles și la A Star Is Born.

În povestea Rebecăi Cojocaru  m-am regăsit destul de mult. De fapt, cred că oricine se poate regăsi în ea. Nu cred că există persoană ce nu a avut de ales între a se arunca într-o relație și a prefera să aleagă siguranța singurătății?

În fine, am ajuns și la ultima poveste – cea a Monicăi Ramirez. Povestea se poate rezuma ușor. În momentul în care Abbie credea că viața ei perfectă s-a năruit, ea descoperă un secret care dărâmă și ce mai rămăsese din ea. Însă știți și voi cum e viața – nu știi niciodată ce îți rezervă după colț.

Opinie generală

Castele de nisip ne poartă prin timp, spațiu și diferite ipostaze ale iubirii. Însă, în ciuda diferențelor de stil și viziune, am avut plăcerea de a citi o carte uimitor de omogenă. Nici nu mi-am dat seama cum s-au scurs poveștile. Totul a fost parcă firesc, o lectură ușoară, dar și provocatoare (nu m-am plictisit nici măcar pentru o clipă). Așa ceva poate reuși decât în două cazuri: fie cartea are un singur autor, fie (cum e în cazul de față) există o chimie extrem de reușită între autori.

Nimic nu a fost întâmplător. Totul a fost extrem de bine gândit: de la aspectele „tehnice ale unei cărți” la succesiunea poveștilor. Iar de titlu ce mai pot spune? A fost perfect. Pe mine m-a dus cu gândul la frumusețea și fragilitatea iubirii, la nostalgii și bucurii purtate de valurile vieții – așa cum apa mării poartă fire de nisip ce-au fost castele. (Sper c-ați înțeles ceva din asta).

castele de nisip

M-am tot gândit zilele acestea la un cusur al acestei cărți. (Să nu fac o recenzie în care totul să fie roz cu picățele și mai roz.) Nu am găsit. Poate mi-aș fi dorit ca unele povești să fie mai lungi. Dar ăsta nu cred că-i chiar un cusur. E ca atunci când la un interviu te întreabă care-ți sunt defectele și tu spui „perfecționismul”. Adică e un soi de atu prezentat ca un defect. Ne întoarcem iarăși la ce-am mai zis: asta e scopul prozei scurte, să te lase tânjind.

Cui recomand Castele de nisip?

Castele de nisip e o lectură pentru orice moment al anului. Merge de minune vara, pe plajă – și nu doar pentru că titlul se asortează mediul. E bună și iarna, la gura sobei c-o cană de vin fiert. E atemporală pentru că îmbină atât de multe stiluri și totuși se citește ușor. În același timp, e o carte pentru oricine. Nu doar că satisface mai multe gusturi literare, dar îți și deschide apetitul pentru lucruri noi.

Sper că v-am făcut curioși! Voi ați citit-o? Sau ați citit altceva scris de autorii acestei antologii superbe?




26 thoughts on “Castele de nisip”

Leave a Reply