Acvamarin. Povestea dintr-un inel

sursa foto: pixabay.com

Ventilatorul se învârte molatic, dar prin storuri intră o zăpușeală imposibil de anihilat. Odată cu ea, intră și un aer sărat, de mare. Turiștii nu și-au făcut încă apariția. E liniște preț de încă vreo două ore. Privesc locul din pat de lângă mine. E gol. De prea mult timp e gol.

Cândva nu era așa. Au fost vremuri când locul de lângă mine era umplut de fiecare dată de altcineva, adesea străin și mirosind a alcool. Eram o party girl. Viața mea era o petrecere fără oprire. Și-mi plăcea așa… Cum să nu-mi placă? Îmi măsuram existența în intensitatea muzicii pe care o auzeam ieșind din boxe. Stroboscopul era soarele meu. Trăiam în pași de dans. Și totul era infinit mai bun dacă era stropit cu mojito. Apoi a apărut el. Alex.

Venise în clubul meu preferat, Luxe, mai mult forțat de prietenii lui care-l considerau mult prea plictisitor pentru era în care trăim. Cămașă albă, jeanși negri – look-ul clasic și prăfuit tipic unui corporatist înfocat luat cu japca de la birou. Ce-l făcea totuși să iasă în evidență erau ochii. Acvamarin. Cel mai pur și mai intens acvamarin – așa erau ochii lui. Stătea la bar și bea whiskey cu cola. Plictisitor!

Eu m-am apropiat pentru a-mi comanda tradiționalul mojito. Ca-n filmele siropoase, privirile noastre s-au intersectat în clipa în care am comandat. Ochii lui pătrunzători au trimis un milion de megawați prin corpul meu. Trebuia să îl am. Era imperios necesar. Am intrat în vorbă cu el și n-am mai auzit muzica din jur, n-am mai simțit nevoia de a dansa. Mi-am uitat și cocktailul pe tejghea. Era pentru prima dată când mi se întâmpla asta, să fiu atât de captivată de un bărbat încât să uit de tot ce mă înconjura.

Însă lucrul care m-a contrariat și mai tare avea să se întâmple atunci când m-a condus acasă. Ne-am oprit în fața scării. Eu căutam disperată cartela de interfon. El mi-a ridicat privirea din geantă și m-a pupat pe frunte. Mi-a urat „noapte bună” și s-a urcat în mașină. Nu mi se mai întâmplase asta. M-am uitat în geamul de la ușa scării de bloc. Ce naiba? Arătam trăsnet: rochie roșie, mulată cât trebuie, scurtă cât trebuie; pantofi negri cu toc cui… Părul mai aranjat ca-n reclama aia în care se spune „coafura rezistă”. Ce-mi lipsea?

Toată noaptea nu am dormit din cauza acestui gând. Nu puteam accepta o înfrângere. Pe la opt a sunat și interfonul. Am alergat să deschid. În viteza mea, țin minte că m-am împiedicat și de covorul din hol și era să dau un cap în tocul ușii de la bucătărie. Am deschis ușa enervată. Nu știam cine e, nu vrusese să spună când am răspuns. Și-am avut cea mai mare surpriză a vieții mele: era el. Mi-am dat repede cu mâna prin părul ciufulit. El a început să râdă. Avea un râs frumos, cristalin. Adusese croissante și suc de portocale.

Punând acțiunea pe fast-forward, Alex s-a insinuat treptat în viața mea. Mai întâi mai timid, apoi cu violența unui uragan. M-a schimbat radical. M-a făcut să caut liniștea pieptului său, în locul zgomotului produs de bas. M-a făcut să nu mai vreau petreceri, ci să fiu cu el…

Anul trecut am fost în concediu tot aici, pe insulă. Am stat în aceeași vilă în care stau acum, în aceeași cameră. Dar atunci eram noi. Acum sunt eu… În ultima zi am mers într-un magazin de bijuterii. Era un magazin artizanal micuț, de familie. În el vindea un moșuleț ce aducea puțin cu Moș Crăciun (asta dacă bătrânelul în costul roșu ar avea acel nas tipic grecesc). Magazinul său era plin de talismane și brățări din argint bătute cu acvamarin și ametist verde.

Privirea-mi aluneca pe toate. Eram precum un copil lăsat de capul lui într-un magazin de jucării. Privirea mi-a căzut, în cele din urmă pe niște charmuri. Însă moșulețul mi-a arătat altceva: un inel cu o piatră mare de culoarea ochilor lui Alex. „Să vă amintească mereu de domnul”, a zis. Însă Alex, fire pragmatică, nu a cedat lingușelii negustorești, nici insistențelor mele. Și totuși, câtă dreptate urma să aibă moșulețul acela…

acvamarin
sursa foto: vendajewlery.com / superblog.eu

Acum opt luni inima mea s-a spart în mii de ciobulețe. În afară de mine, Alex mai avea un viciu: motocicletele. Cel de-al doilea i s-a dovedit a fi cel letal. Într-o după-amiază a plecat cu prietenul lui, Dan, să dea o tură cu motoarele. Numai că Dan s-a întors, el nu…

De atunci am intrat într-o paralizie completă a simțurilor. Nu mă mai interesează nimic. Nu mă mai impresionează nimic.

În ziua înmormântării, sora lui mi-a înmânat o cutiuță albă, elegantă, inscripționată cu numele bijuteriei mele preferate – Venda Jewlery de unde, încă de la lansarea lor din 2012, îmi cumpăr atât charmuri pentru brățări, cât și bijuterii mai deosebite. Am deschis tremurând cutia albă. În ea era un inel cu acvamarin aproape identic cu cel de pe insulă.

-Lui Alex i-a părut rău că nu ți-a făcut hatârul, așa că a căutat un inel care să semene cu acela. L-a găsit cu o zi înainte, tocmai la Venda, locul care ție îți place atât de mult. Însă… nu a mai apucat să ți-l dea… Mi-a spus ea abia stăpânindu-se.

Am strâns în brațe cutia și-am început să plâng. În acea clipă am simțit cum totul se dărâmă în jur, dar în același timp… știam ce trebuie să fac. Am vândut tot ce aveam și m-am mutat aici, pe insulă. Am cumpărat și vila în care am stat. O țin doar pentru mine, deși aș putea să închiriez celelalte camere. Eu stau doar în camera noastră, oricum. Am zile întregi în care nu ies din ea.

Uneori, mai ies să mă plimb pe plajă, dar asta dimineața. Fericirea turiștilor e ca un cuțit ce mi se învârte în suflet. Nu știu cât mai poate sângera și el… Alteori, mă duc până la piață și mai opresc și la magazinul de bijuterii. Konstantinos, moșulețul, mă întreabă mereu de Alex. Eu îi spun că e plecat. El se miră cum de mă poate lăsa singură atâta timp.

*

Briza parcă s-a întețit. Ventilatorul din tavan a prins și el ceva mai multă energie. Câțiva stropi aterizează pe fața mea. Mă ridic din pat. Nori negri se abătuseră asupra mării. Astăzi Egeea nu are chef de turiști. Am închis fereastra și m-am ghemuit lângă perete. Cu dreapta îmi cuprind genunchii. Stânga, mâna inimii mi-o întind în față. Îmi examinez inelul.

În el s-a concentrat toată povestea noastră. Toate acele prime dimineți în care el venea cu croissante. Toate nopțile. Toate weekend-urile petrecute pe coclauri sau în fața televizorului. Toate diminețile de mai apoi când mă trezeam încovrigată în jurul lui. Toate… Îi ating piatra de obrazul meu. E rece, dar e o răceală plăcută, mângâietoare.

Mă cutremur odată cu marea răvășită acum de ploaie. O lacrimă mi se prelinge pe piatra de acvamarin. Apoi încă una…

Alex…

vendajewlery.com

Articol scris pentru SuperBlog.



16 thoughts on “Acvamarin. Povestea dintr-un inel”

Lasă un răspuns