
M-am născut în ’90, în aprilie mai exact. În România abia se crăpa de ziuă după lunga noapte numită „comunism”. Țara se îndrepta spre democrație, deși cred că mulți încă nu înțeleg pe deplin ce înseamnă „demos” și „kratos”. Pentru aceste două cuvinte grecești, tata era să plece și el la București, să se alăture maselor de revoluționari din toată țara. Cum de nu s-a dus? Era gata să se urce în mașină, o Dacia papuc, când mama a venit după el și i-a spus că nu o poate lăsa singură în starea în care era – adică însărcinată în cinci luni. Asta a fost, poate, salvarea lui. Ați văzut, probabil de prea multe ori, statisticile sângeroase ale revoluției. La fel cum poate tot de atâtea ori ați auzi despre oamenii torturați pentru ideile lor de libertate, unul din cele mai aspre experimente de reeducare desfășurându-se chiar în orașul meu – Pitești.
Pentru libertate. Pentru drepturi. Pentru ca nimeni să nu mai fie torturat din pricina ideilor sale. Pentru un viitor mai bun, orice ar fi însemnat el, oamenii au ieșit în stradă. Tocmai de aceea, tata avut grijă ca eu să aflu încă de mică ce înseamnă democrația. Însă privesc în jur și mă întreb câte oare s-au schimbat cu adevărat. Cum spuneau și cei de la Paraziții: „n-am dat jos de pe steag stema să fim conduși de minți luminate cu lanterna”. Acum, generația mea a început să iasă din amorțire. Am început să fim și mai conștiincioși, mai implicați în ceea ce se întâmplă în jur. Ați văzut că, în sfârșit, am ieșit și noi la vot într-un număr considerabil? L-am lăsat pe „oricum nu se schimbă nimic” acasă. Am devenit schimbarea pe care noi vrem să o vedem în țară.
În plus, pentru propagarea ideii noastre de schimbare, avem la dispoziție și instrumente noi. Petițiile online sunt un exemplu bun în acest sens. Prima petiție de acest fel care a și avut succes a fost realizată prin 1998 și avea legătură mai mult cu sportul decât cu politica. Scopul ei? Reintroducerea lui Mike Piazza în echipa de baseball New York Mets.
21 de ani mai târziu, petițiile online s-au propagat în întreaga lume și vizează subiecte fie mai lejere, fie mai serioase. Unele vizează subiecte atât de serioase încât pot fi considerate adevărate referendumuri. Practic, a devenit un adevărat suport în propagarea democrației și, mă întreb acum, de ce oare acest mod de a vota pentru un referendum nu se aplică și în cazul celor organizate de „mai-marii noștri”. (Dacă ați prins și ironia de aici, e bine!). O fi prea greu să te gândești la așa ceva, cine-știe?

Idealul meu de democrație
Dacă aș avea vreo radieră magică, zău c-aș șterge tot ce s-a întâmplat pe plan politic în ultimii 29 de ani. Apoi aș rescrie totul. Aș face ca totul să fie cum e în Norvegia – cea mai bună democrație a lumii. Nu vă lăsați păcăliți de toată propaganda visului american! De mulți ani, Norvegia e mereu numită „The World’s Best Democracy”. Da, aceasta este cea mai eficientă democrație conform The Economist Intelligence Unit.
Cum e la noi și cum e la ei, eh… puteți vedea asta în tabelul următor.
Norvegia | România |
---|---|
Ne putem da seama de succesul democrației privind doar rata de prezentare la vot a norvegienilor – 78%. | La ultimele alegeri, cele din 26 mai, prezența a fost undeva la 49% pentru europarlamentare și vreo 41% la referendum, dacă nu mă înșel. Iar asta după mulți ani în care românii ar fi preferat să stea și să întoarcă micii pe grătar decât să-și exercite dreptul cetățenesc. |
Parlamentul nu poate fi dizolvat pe perioada mandatului său de patru ani. Accentul este pus pe modul în care partidele (chiar și cele opozante) pot coopera pentru binele țării. | Nu nu mai știm câte guverne avem într-un interval de patru ani. |
Politicienii norvegieni sunt priviți ca fiind oameni de rând, nu membrii ai vreunei elite. Nici salariile nu le sunt prea mari, astfel că dau impresia că-și fac treaba din pur patriotism. | În cazul „alor noștri”, ei bine, nu am cuvinte pentru a descrie opulența stilului lor de viață. |
Și-ar mai fi multe de spus aici. De pildă modul în care norvegienii își conservă resursele naturale. La noi, e un dute-vino încontinuu din care nu mai înțelege nimeni nimic, dar beneficiază cei „șmecheri”. Ce bine-ar fi să am un creion cu radieră magic să pot face toate astea. Sau un Photoshop pentru realitate. Aș face lucrurile să fie cel puțin la fel de bune c-an exemplul pe care vi l-am dat.

Înapoi în realitate: ce putem face, totuși?
Din păcate, magia nu există. E doar o iluzie inventată de cineva mult prea inteligent și cu mult prea mult timp liber. Așa că n-are rost să visez la cine știe ce instrumente magice și degeaba-mi tot sucesc eu inelul pe deget, că nu e cel al Arabelei.
România mea e concretă, palpabilă de parcă-ar fi din carne și oase. E mămăița care vindea mărar la colțul străzii și a fost amendată de polițiști. E orice copil nevoit să meargă la toaletă în fundul curții școlii și orice bolnav trimis să facă RMN la privat. E pădurea chelită de copaci pe care-o văd mereu când merg spre Brașov. Pentru toate aceste lucruri concrete, dureroase, trebuie acțiuni clare, tranșante.
E obligație, nu un drept, pe care fiecare dintre noi o are față de țara asta minunată. Trebuie să ne facem vocea auzită. În offline, dar și în online. Trebuie să ne spunem nemulțumirile sus și tare, mai tare decât pot ei să spună„he-he” la orice eveniment internațional. Trebuie să le arătăm că așa nu se mai poate! Poate-ntr-un final vor vedea că nu mai merge așa: cu foicica la purtător. Nu avem nevoie de marionete!

Cum reușim asta?
Pentru ca toate acțiunile noastre să conteze, trebuie să ne exercităm un drept fundamental în orice democrație: votul. Știu, mă repet. O voi face până se va înțelege mesajul. Pentru el au ieșit în stradă părinții și bunicii noștri. E păcat să-l irosim sau să ne lăsăm viitorul în mâna celor ce-și vând votul pe-o găleată!
Votul e dreptul nostru, exprimarea alegerii noastre. Ori, vreți să ne întoarcem la experimentele reeducare?
Mai e foarte puțin până ne vom alege un nou președinte, iar mai apoi un nou guvern. Și zău, e timpul pentru o schimbare!
Cum ne spune și imnul, e timpul să ne deșteptăm. E timpul să nu mai alergăm atât după democrație! S-o luăm de mână și să-i spunem că jocul de-a prinselea s-a terminat! Nu mai e mult, repet! Până atunci ne putem exersa dreptul chiar și cu câteva petiții online pe subiecte de interes de pe Democracy Mania.
Și poate n-ar fi rău să începem această educație a simțului civic încă din școli. Să avem o mini-urnă unde cei mici să-și exprime opțiunea cu privire la șeful clasei, la locația următoarei excursii, la orice – numai să se voteze în fiecare clasă. Poate așa, cu timpul, ne vom apropia și noi de Norvegia în topul democrațiilor.
Ce ziceți de ideea asta? Dar de democrație? Și cât de important e mersul la vot?

Articol scris pentru SuperBlog.
7 Comments
Nota 100*! Dar, dar…nu ne vom apropia de democrațiile adevărate prea curând! Crede-mă, suntem departe! Admir dorința și implicarea tinerilor, dar „otrava” comunistă încă „fată” pui vii pe care îi hrănește cu nepăsarea și neimplicarea fiecăruia dintre noi!
Sper că ești iar printre primii! Succes!
Mulțumesc, draga mea! Eh, momentan visatul e gratis, deci măcar asta putem face fără impozite :))
Este important votul şi cred că totul are un început. Succes!
Așa e, totul are un început, doar noi demarăm mai greu 🙂
Mda, până la Norvegia drumul e lung, dar nu imposibil. Foarte interesant tot ce ai scris și sper într-o zi când vei reciti acest articol să spui, uite că începe să fie mai bine și la noi.
Chiar mi-ar plăcea să ne îndreptăm puțin în acea direcție. Măcar puțin 🙂