Cum am devenit unul din Îngerii lui Charlie

Numele meu e Alice. Lucrez în cadrul agenției Townsend de doi ani. Ce fac eu? Teoretic, sunt spion. Practic, sunt mai mult de-atât. Sunt: un secret, un agent ce operează din umbră sau, mai simplu, sunt unul din Îngerii lui Charlie. Da, chiar existăm! Poate suntem un pic diferite de cele din film: viața noastră nu e un amestec de acțiune și comedie. Dar, până la urmă, orice ficțiune are la bază o realitate.

Cum am ajuns aici? Eh… nu a fost deloc ușor. Încă din prima zi am fost proiectată printr-un geam. Apoi a trebuit să sar dintr-un avion deși sufăr de acrofobie. A trebuit să-nvăț să conduc un tanc. A trebuit să mă ascund de Yakuza într-un bar de gay. Doar nu credeați că ajungi să fii uns drept înger de câtre Bosley doar pentru că arăți ca un model?  Dar cred că cel mai bine ar fi să încep cu începutul și să vă povestesc cum am fost recrutată.

Totul a început în seara de 29 noiembrie 2019 în București. Tocmai asistasem cu niște prietene la premiera noului film Îngerii lui Charlie. (Ironic?) La ieșirea din cinema, Andreea ne-a invitat să bem câte un Cosmo la barul nostru preferat. Însă eu a trebuit să zic „pas” căci de cum a făcut această propunere, m-a luat o durere de cap groaznică. Parcă cineva îmi înfipsese un cuțit în craniu.

Am luat un taxi și vreme de 20 de minute a trebuit să îndur discursul șoferului despre calamitățile din țară. Am decis să cobor cu trei blocuri înainte de farmacia din cartier. Aerul rece al serii de noiembrie trebuia să-mi facă bine. Cerul era întunecat, dar era limpede.

-Alice Badea? Mi-am auzi numele strigat de cineva cu un accent american. M-am întors. În fața mea se afla o blondă cu păr inelat și ochi de un albastru clar. Aducea cu Rebekah Bosley.

-Știu, probabil ești șocată. Semăn cu cineva?

-Ăăăăă…. atât am putut spune.

Ea a început să râdă. Avea un râs cristalin, dar malefic. Ce mi-a spus apoi m-a lăsat mască. O parte din filmul pe care-l tocmai văzusem era reală. Townsend era real, Charlie, îngerii și, evident, Bosley. Mă urmăreau de mult, de când câștigasem un concurs de robotică din clasa a V-a. De cum mi-au depistat potențialul, îmi tot implantaseră dorințe printr-o tehnologie avansată. Adică, mai pe românește, m-au jucat. Așa am ajuns să dobândesc centura neagră la karate. Ce nu le-a ieșit a fost faptul că am refuzat bursa la MIT – prestigioasa universitate tehnică din Massachusetts. În rest, totul fusese plănuit în așa fel încât eu să devin ceea ce sunt.

-Nu știu ce să zic… am rămas…

-Te cred, Alice. Ești șocată. Dar privește și partea cealaltă: ai un scop în viață – unul mai măreț decât a crea soft-uri pentru supermarket-uri. De aceea mă aflu aici. Vreau să vii cu mine la sediul european al agenției Townsend.

Sigur deliram! Am uitat de durerea de cap, de farmacie… de tot. Am luat-o la fugă spre casă.

Ziua următoare m-am trezit pe la 10. Eram încă buimacă după întâmplarea din seara precedentă. Am întins mâna pe noptieră și-am pipăit după telefon. Însă am nimerit altceva: un device alb ce aducea cu o pudrieră pe care era imprimat un logo auriu. Aducea puțin cu tatuajul agentelor din Îngerii lui Charlie. Mi-am zis că toate astea trebuie să fie un vis. M-am ciupit atât de tare încât pielea mi s-a înroșit. Nu era un vis. Am mângâiat logo-ul și astfel am activat o proiecție holografică.

La finalul proiecției, a apărut un tip la fel de chel precum Patrick Stewart:

-Bună dimineața, Alice! Scuză-mi intruziunea! La cum te știm noi, probabil că ai crezut că totul e un vis! Ei bine, nu. După cum vezi, noi te-am urmărit în taină în toți acești ani, am avut grijă te tine. Iar acum e timpul să ni te alături.

-Și dacă eu nu vreau?

-Mereu ai fost rebelă. Ne-ai dat ceva de furcă atunci când ai refuzat bursa de la MIT, dar noi suntem creativi… tot am găsit o soluție. Omenirea are nevoie de tine. Dar știi ce, vino să vorbim în persoană! Jos ai o mașină pe care va trebui să o conduci până pe strada Îngerilor, la numărul 3.

– Nu știu să conduc…

-Eu cred că da…

Nu știu nici acum ce a fost în capul meu. Mi-am tras rapid jeanșii negri, hanoracul roz și niște ghete metalice. Am coborât în fugă scările și acolo era: o mașină albă, frumoasă tare. Am deschis ușa, m-am așezat. M-am uitat de cheie. Nicăieri. M-am uitat vreo 5 minute la volan, apoi m-am dezmeticit: în dreapta acestuia era o clapetă, am ridicat-o și-am dat peste un soi de calculator. Am început să tastez la nimereală. Prima dată a apărut un head-up display pe care era afișată o hartă. Apoi am auzit cum se turează motorul și… am pornit. Doar că am călcat atât de tare pe accelerație încât era să intru prin scaun și să aterizez pe bancheta din spate. Am trecut și pe roșu. Mașina era prea puternică pentru mine.

După vreo 15 minute am ajuns la destinație. Puțin amețită de viteză și cu picioarele împleticite de parcă aș fi petrecut toată seara cu fetele, m-am îndreptat către ușă. Evident, nu se deschidea. Mi-a venit ideea de a încerca o replică din film: „Deschide adăpostul 6!”.

În fața mea se întindeau niște scări din lemn masiv cu o balustradă în stil art-nouveau. Oricât aș fi vrut, nu am stat s-o admir. Am urcat scările. În capul lor, Rebekah Bosley și o tipă ce aducea cu Sabina Wilson mă așteptau.

-Alice, în sfârșit! Sper că ai reușit să conduci noul angel-mobile cu comandă vocală!

La naiba, și-acum mă gândesc cât de ușor mi-ar fi fost dacă știam că angel-mobile-ul e acționat vocal! Ce a urmat apoi? E lesne de înțeles: în cele din urmă am fost convinsă că menirea mea e să fiu un înger și aventura a început!

Articol scris pentru SuperBlog. Sursa foto: sponsor – InterComFilm