Patriotism – adevărat sau fals? Important e să fie acolo

patriotism
sursa foto: canva.com

Românul se pricepe la tot. Mai ales la ținut predici despre patriotism. Nu aș fi vrut astăzi să scriu ceva despre România, am scris destul în alți ani. Aș fi vrut ca singurul meu articol de astăzi să fie cel despre autorii români contemporani de pe blogul lui Emil. Dar știți la ce se mai pricep românii? La comentat. Citisem pe undeva că Twitter nu are cine-știe-ce succes la noi pentru că numărul de caractere alocat unei postări este mult prea mic pentru români. Așa că vin și eu hop-țop, neinvitată să scriu despre patriotism într-o zi de 1 decembrie în care am fost bombardată de mesaje despre iubirea de țară.

Cum de toți oamenii aceștia se trezesc că iubesc România tocmai acum? În tot restul anului mai că spun c-o urăsc. Drumurile ei sunt ciuruite ca după război. În spitale miroase a moarte. Școlile au început să nu mai fie școli. Nici pădurile, păduri – și totuși încă se fură ca-n codru. Cum de tot anul te plângi de țară? Cum de te bați cu pumnii-n piept că pleci? Totul se șterge, ca prin magie, de 1 decembrie. Pereții de Facebook răsună de „trăiască România dodoloață!” de parcă ne-am fi întors în timp cu 101 ani. Stați liniștiți, chestia asta ține fix o zi! De mâine, uităm de patriotism, îl agățăm iarăși în cui până la următorul 1 decembrie!

OK! Hai să nu-i bag pe toți în aceeași oală! Unii chiar iubesc România 365 de zile pe an, 366 în anii bisecți. Dar oare câți au mai rămas? Câți dintre noi mai iubim pe bune țară asta?

Eu nu știu ce-i ală „patriotism”…

Adică știu, dar… e complicat. Sinceră să fiu, nu știu cât de mult iubesc eu România. Știu doar că nu o urăsc… încă. România e locul în care m-am născut, unde trăiesc toți oamenii pe care-i iubesc. E țara de poveste pe care ador să o descopăr, chiar dacă uneori îmi lasă un gust amar. E locul în care am devenit… eu.

În același timp, e și țara care mă enervează la culme. De ce? Să vă spun o poveste. La începutul lui noiembrie am organizat o acțiune de ecologizare împreună cu Fundația Groupe Renault România și Asociația Zimbrul Carpatin la care au participat 155 de persoane din departamentul în care lucrez. Acțiunea a avut loc într-o comună din județul Argeș, nu departe de Pitești (deci nu ruptă de civilizație). Am strâns 235 de saci de gunoi. Însă lucrul cel mai uimitor e altul! Un copil s-a apropiat de un grup de colegi de-ai mei și i-a întrebat de ce strâng gunoiul, oricum mâine îl va face la loc.

Se pare că din țara lucrului bine făcut și-a oamenilor harnici, a devenit țara lui „las-o că merge și așa” și a asistaților social. Din acest motiv am o relație de love&hate cu România: prea mulți oameni nepăsători. Dar ce contează? Până la urmă… merge și așa!

Și cu patriotismul, tot așa e. Adevărat sau fals, nu contează, important e să fie acolo: scris cu caps lock pe Facebook!



Lasă un răspuns