Azi m-am gândit să mai scriu și în jurnal. Nu am mai făcut asta de ceva timp. Sigur, am jurnalul de scris de pe Illusion’s Street, dar acolo e doar despre cuvinte, despre versurile mele albe nereușite și-un pic despre ce scriu aici. Însă eu vreau să scriu altceva. Azi e despre ceva mai… ancorat în realitate, astfel că îmi îndrept penelul virtual către acest catastif blogosferic unde scriu despre viața în alb, negru și roz.
În fine, trecem peste. Azi, în timp ce mă îndreptam spre casă, am auzit din spatele meu o întrebare care m-a pus pe gânduri. „Mami, cât mai am până mă fac mare?”. Am privit cu coada ochiului și-am văzut o mogâldeață înfofolită într-o gecuță roz cu niște ochi mari și verzui. O fi clișeu, nu o fi, dar eu tot o zic: părea o păpușă de porțelan.
N-am mai auzit restul discuției, dar de cum am ajuns acasă am căzut pe gânduri. Și eu când eram mică mă grăbeam să cresc. Probam pantofii roșii pe care mama i-a purtat la cununia civilă și-abia așteptam ziua în care o să fiu „o domnișoară pe tocuri”. După ce mă plictiseam de fâțâitul în pantofii roșii, treceam la următorii, niște sandale de lac cu vârful acoperit. Dacă închid ochii pot visa întreaga „colecție” de pantofi a mamei din acea perioadă. Am iubit-o cu ardoare, am venerat-o. Reprezenta scopul meu, visul meu… Ce Carrie Bradshaw, Lady Di… Înainte de ele eu am visat la pantofii cu toc ai mamei. Ah și la costumul ei verde.
La fel ca fetița despre care v-am scris mai sus, nu mai aveam răbdare. Voiam să cresc. Cu toții am vrut asta. Stau acum și mă gândesc – unde ne grăbim cu toții? Ne marcam pe un perete sau pe colțul ușii înălțimea. Orice milimetru ni se părea o victorie la fel de mare ca primul pas făcut de Neil Armstrong pe lună.
Acum, adulți fiind, aveam zile în care ne-am lua jucăriile și ne-am întoarce în copilărie. Doar că jucăriile noaste s-au dus de mult. Ziua noastră nu se mai măsoară în timpul în care stăm pe-afară. Nu putem lua decizii apelând la metoda an-tan-te (deși de multe ori am vrea să facem asta). Au apărut facturi, griji și ședințe ce țin o veșnicie. Ah, și ambuteiaje în trafic. Ambuteiaje peste ambuteiaje. Tot nu ne-am învățat lecția. Ne tot grăbim. O fi din cauza acestor vremuri în care totul se întâmplă pe fast-forward?
Unde ne grăbim cu toții? Oare nu putem să mai încetinim până nu ne trezim că viața ni s-a scurs și noi n-am simțit din ea. Azi, după ce-am ieșit din starea de meditație mi-am dat jos bocancii (căci în realitatea mea de adult prefer pantofii cât mai comozi) m-am privit în oglinda de pe hol. Am observat și primul fir de păr alb. Era și timpul – AMR 80 de zile până la borna 30.
Unde ne grăbim cu toții? Unde naiba? Cine știe să-mi răspundă.
P.S. Începând de săptămâna aceasta avem și grup de Facebook:
Dar vă aștept și pe:
34 Comments
Nu știu să-ți răspund… Singurul truc descoperit de mine e să conștientizezi graba asta și automat mai scade din ea… Dar nu funcționează mereu 🙂
Ah, dar măcar din când în când iese 🙄?
Din cînd în cînd, da :))
E bine și așa…
Nu mai stiu daca am vrut sa cresc dar in adolescență mi-era dor tare sa fiu mică. La 20 de ani mă speriam că îmbătrînesc. Acum am 30 și mi se pare că viața devine din ce în ce mai bună. Până la urmă important e să fii împăcat cu tine, viața e frumoasă la orice vârstă
Da, e important să fim împăcați cu noi, dar uneori treburile de adulți ne copleșesc…
E bine la 30 de ani cu primul fir de păr alb. Al meu a fost pe la 21. 🙁
Depinde de gene 😁
De mult nu m-am mai grăbit, adică mi-era bine cum se întindea timpul meu de la o zi la alta, de la o lună la alt an…acum însă…după multă vreme, aş vrea ca timpul meu să se comprime…să se comprime doar atât cât să pot scăpa de nefericitul „I can’t…!!”. Dar nu am voie să uit că totul ține de „fate and God”!
Să dea Domnul să scapi de I can’t. 🤗❤️
Cu bune cu rele, viața e perfecta așa cum e, atâta vreme cât nu uiți că nu există ” i can’t”.. Zic eu.. Doar un om cu perspective de 30′ 😋
Da, chiar nu există, poate doar în mintea noastră…
Siguuuuur doar în mintea noastră 😋🤣
Asa e, am mers si eu in pantofii cu toc ai mamei, amuzant nu? Ideea e ca doar din perspectiva noastra de adult apare copilaria lipsita de griji. Copilaria are grijile ei, doar ca ni se par noua mici, de la distanta. Putem sa ne copilarim putin la orice varsta, daca vrem, dar cand suntem mici nu avem nicio putere de decizie. Nu da nimeni doi bani pe ceea ce gandesti ori simti, ca deh, esti doar un copil, ce ai putea sa stii tu? Ai emotii, sentimente, poate esti furios. Ce daca? Esti doar un copil. Punctul tau de vedere e privit cu ingaduinta condescendenta, in cel mai bun caz. 🙂 Gata, ma opresc, ca apoi ma ambalez si e o zi frumoasa, pup, Diana!
Ah, da… Ai mare dreptate. Și copilăria are grijile și nedreptățile ei…
Tocmai! Că ştim cât ne doream atunci să fim mari şi ce repede am devenit, să facem ceva cu timpul ăsta de acum, să nu-l mai fuşerim, să nu-l mai lăsăm să treacă certându-l că trece. Că va veni şi vremea-n care vom regreta vârsta de acum şi tot aşa…
Da, tot timpul nu se pare că era mai bine în trecut… Cred că așa e firea omului…
Mereu m-am întrebat și eu asta! Mai ales după ce am realizat că sunt un om care trebuie sa se gândească și la el, altfel mă îndrept mut prea repede spre finalul vieții. Ai dreptate, cu toții suntem într-o goană continuă după te miri ce. Bieții copii, nu știu, nu înțeleg ce îi așteaptă când vor fi mari.
Era o poză pe net cu „Don’t grow up. It’s a trap! „
Unde ne grăbim, nu știu, dar, referindu-mă strict la copii, ne grăbim să creștem pentru că nui se induce chestia asta. Adu-ți aminte de câte ori ai auzit în copilărie că ești prea mică să faci ori să ai ceva și că vei face ori vei avea când vei fi mare. Pentru că ni se induce că adulții pot și au orice. Apoi devenim adulți și vedem că nu e chiar așa.
Suntem într-o permanentă luptă cu timpul. Îl percepem ca pe un dușman pe care trebuie să-l doborâm în loc să ni-l facem aliat.
Da, e cumva ceva indus. Când vei fi mare o să… Așa începe să se țeasă povestea asta…
Unde ne grabim?! Nu stiu, dar cu siguranta alergam. Azi e luni, azi e vineri si a trecut saptamana. Dimineata ne grabim la job, seara ne grabim acasa… si tot asa. Cand eram in scoala vroiam sa se termine, sa cresc mare, sa fiu pe picoarele mele, acum imi doresc sa ma intorc, sa am iarasi 15 ani, fara facturi, fara credite, fara griji. Imi impun sa ma opresc din alergat, macar o data pe zi, sa privesc in jurul meu, vad alti oameni care alearga… Imi iese cateodata. Frumos articolul Diana! Felicitari! Am constientizat ca nu sunt singura care simte asa!
Mulțumesc, Nicole 🤗 . Și eu încerc să mă opresc, dar tot la fel: nu îmi iese mereu…
🙂
Mie mi se spune că la felul în care mă mișc o să prind 100 de ani. Îmi place să observ, și nu pot face asta dacă mă grăbesc. Răspunsul la întrebarea unde ne grăbim… este greu de dat. Ideea este că pe afară oamenii nu sunt așa… grăbiți către ceva și mă uit la fețele lor și parcă sunt fericiți, cumva împliniți. Poate vom ajunge și noi la ZEN-ul acela al lor.
Vreau și eu. Am observat ce zici tu la colegii mei francezi, la ei totul e chill, la vie en rose 🍷 Să trăiești 100 de ani îți doresc!
Imi aduc aminte ca la fel ma grabeam si eu. Vad acum aceeasi graba si la copiii mei si nu stiu cum sa ii opresc din goana asta.
E greu… tare greu…
Multa sanatate, fericire , fi puternica <3 .Nu scriu, cum o faci tu , dar multumesc pentru apreciere si incredere <3
Mulțumesc, Vali! 🙂
Cu drag!🤩🤩🤩
Ne grăbim spre sfârșit, acolo ne grăbim. Dar nu conștientizăm. Și când spunem „abia aștept să vină…” vara, iarna, ori ce mai așteptăm noi, nu ne dam seama ca de fapt trebuie sa mai pierdem niște zile, niște luni pana o sa vina ce așteptăm. Cumva avem în cap doar ca vrem sa vina vara. Dar pana vine, mai sunt vreo 5-8-10 luni.
Eu sunt revoltată pe modul nostru de a gândi. Mi se pare ca pierdem esența…
Și mie mi se pare că ne pierdem esența, Andreea. Și, totuși, mă întreb : dacă am fi 100% conștienți de ce pierdem, oare nu ne-am mai grăbi?