Jurnal – 21/01/2020. Unde ne grăbim cu toții?

unde ne grăbim cu toții
sursa foto: Kasturi Roy pe Unsplash

Azi m-am gândit să mai scriu și în jurnal. Nu am mai făcut asta de ceva timp. Sigur, am jurnalul de scris de pe Illusion’s Street, dar acolo e doar despre cuvinte, despre versurile mele albe nereușite și-un pic despre ce scriu aici. Însă eu vreau să scriu altceva. Azi e despre ceva mai… ancorat în realitate, astfel că îmi îndrept penelul virtual către acest catastif blogosferic unde scriu despre viața în alb, negru și roz.

În fine, trecem peste. Azi, în timp ce mă îndreptam spre casă, am auzit din spatele meu o întrebare care m-a pus pe gânduri. „Mami, cât mai am până mă fac mare?”. Am privit cu coada ochiului și-am văzut o mogâldeață înfofolită într-o gecuță roz cu niște ochi mari și verzui. O fi clișeu, nu o fi, dar eu tot o zic: părea o păpușă de porțelan.

N-am mai auzit restul discuției, dar de cum am ajuns acasă am căzut pe gânduri. Și eu când eram mică mă grăbeam să cresc. Probam pantofii roșii pe care mama i-a purtat la cununia civilă și-abia așteptam ziua în care o să fiu „o domnișoară pe tocuri”. După ce mă plictiseam de fâțâitul în pantofii roșii, treceam la următorii, niște sandale de lac cu vârful acoperit. Dacă închid ochii pot visa întreaga „colecție” de pantofi a mamei din acea perioadă. Am iubit-o cu ardoare, am venerat-o. Reprezenta scopul meu, visul meu… Ce Carrie Bradshaw, Lady Di… Înainte de ele eu am visat la pantofii cu toc ai mamei. Ah și la costumul ei verde.

La fel ca fetița despre care v-am scris mai sus, nu mai aveam răbdare. Voiam să cresc. Cu toții am vrut asta. Stau acum și mă gândesc – unde ne grăbim cu toții? Ne marcam pe un perete sau pe colțul ușii înălțimea. Orice milimetru ni se părea o victorie la fel de mare ca primul pas făcut de Neil Armstrong pe lună.

Acum, adulți fiind, aveam zile în care ne-am lua jucăriile și ne-am întoarce în copilărie. Doar că jucăriile noaste s-au dus de mult. Ziua noastră nu se mai măsoară în timpul în care stăm pe-afară. Nu putem lua decizii apelând la metoda an-tan-te (deși de multe ori am vrea să facem asta). Au apărut facturi, griji și ședințe ce țin o veșnicie. Ah, și ambuteiaje în trafic. Ambuteiaje peste ambuteiaje. Tot nu ne-am învățat lecția. Ne tot grăbim. O fi din cauza acestor vremuri în care totul se întâmplă pe fast-forward?

Unde ne grăbim cu toții? Oare nu putem să mai încetinim până nu ne trezim că viața ni s-a scurs și noi n-am simțit din ea. Azi, după ce-am ieșit din starea de meditație mi-am dat jos bocancii (căci în realitatea mea de adult prefer pantofii cât mai comozi) m-am privit în oglinda de pe hol. Am observat și primul fir de păr alb. Era și timpul – AMR 80 de zile până la borna 30.

Unde ne grăbim cu toții? Unde naiba? Cine știe să-mi răspundă.


P.S. Începând de săptămâna aceasta avem și grup de Facebook:

Dar vă aștept și pe:


Sharing is caring:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest
Share on whatsapp
Share on email

Ori poate vrei să fii la curent cu tot ce scriu?

Introdu adresa de mail în căsuța de mai jos și te anunț de fiecare dată când public!

 

© dealedianei.ro, 2021
%d blogeri au apreciat: