Otilia Dima: „Singur pe lume” de Hector Malot, singura carte pe care nu am terminat-o

Pe Otilia nu ai cum să nu o îndrăgești. E adorabilă în online și-n offiline, iar blogul ei – Cu ghilimele – e o reflecție perfectă a ei. Chiar am fost curioasă despre ce o să-mi scrie și, adevărat vă spun, am avut o mare surpriză. Mie una mi-a plăcut „Singur pe lume”, dar poate că eram un pic mai măricică, Otiliei însă… mai bine citiți 🙂

Locuiam într-un oraș mic. Un oraș înconjurat de dealuri cu o gară ce îmi părea mare, o piață gălăgioasă, o biserică în deal, două străzi în centru și-un parc cu un castel vechi, despre care nu știu nimic. Toată lumea se cunoștea, fiecare știa ceva despre altcineva.

Mă duceam câteodată în spatele curții bunicii mele și mă puneam într-un leagăn rupt într-o parte, agățat de un nuc bătrân, de unde vedeam tot orașul. Urmăream străzile care se întindeau departe. Păreau niște dungi trase de un copil mic pe un caiet de matematică. Încercam să ghicesc culorile mașinilor care nu știu unde dispăreau în orizont. Nu știam ce lume minunată se poate întinde dincolo de dealurile pe care le vedeam. Lumea mea minunată era acolo.

Mă întrebam unde duc trenurile și unde m-or duce și pe mine când cresc… Părea un timp îndepărtat. Atunci era doar despre leagăn, jocuri ale copilăriei, mașina de înghețată după care fugeam că să fiu prima la rând.

Stăteam într-un apartament cu vedere spre piața gălăgioasă. Înțelegeam cum trece timpul după legumele și fructele care apăreau pe tarabe. Cireșele- urma să vină căldura; roșii și ardei – vară, vacanță, cel mai frumos timp. De când apăreau pepenii știam că vara e pe sfârșite, iar când vedeam peste tot mormane uriașe și diforme de varză știam că vine frigul și peste piață se va lăsa liniștea până apar din nou cireșele.

În sufragerie aveam o bibliotecă de unde îmi alegeam cărți. Cele de povești erau în partea de jos. Cele mai multe aveau copertele vechi, în unele locuri atât de șterse că abia citeai titlul. Nu știu cum au apărut în bibliotecă. Nici acum nu știu.

Undeva  în dreapta erau niște cărți de teatru. Erau mari, cât niște caiete studențești, destul de groase și cu colțurile roase. Nu înțelegeam. Cine ar citi teatru? Am înțeles mai târziu.

Și cartea „Singur pe lume” de Hector Malot. Groasă, cu un băiețel pe copertă și un titlu care mă atrăgea.

„Ești prea mică pentru ea”, mi-a spus tata, dar eu am insistat.

„Sunt un copil găsit” și m-am așezat cu cartea în brațe să descopăr povestea.

Povestea lui Remi, orfanul crescut de o doică până la opt ani, într-un sat din Franța. A fost găsit pe o stradă din Paris și luat în custodie cu speranța unei recompense ulterioare de la părinții săi adevărați. Într-una din zile însă, soțul doicii îl vinde  unui dresor de câine, Vitalis. Alături de el și trupa sa de animăluțe, trei câini și o maimuță, străbat țara în lung și-n lat.

Atât de trist mi s-a părut acest episod. Să plece de lângă femeia care l-a crescut. Nu știu ce a lăsat asta în mine la acea vreme.

Mă agățam și eu de speranța lui: că tot plimbându-se își va găsi familia adevărată într-un final.

Îmi mai aduc aminte de moartea lui Vitalis și… nu am terminat cartea niciodată. A rămas în bibliotecă, cu un colț la nu mai știu ce pagină îndoit. O carte la care nu m-am mai întors.

Poate a avut dreptate. Poate că nu am citit-o la timpul potrivit.

Știu că pentru mulți „Singur pe lume” este cartea copilăriei și a maturizării. Pentru mine rămâne cartea copilăriei pe care nu am terminat-o și la care nu m-am putut  întoarce. Era ca și cum reveneam în sufrageria cu vedere spre piața gălăgioasă, pe fotoliul cu o cuvertură galbenă, care se strângea mereu, enervant, sub mine.

Ai mei au vândut apartamentul, iar piața nu mai e acolo. Cartea…, cred că a rămas în bibliotecă la tata. Cu tata vorbesc rar.

Câteodată visez că mai locuiesc în acel apartament.

Am căutat odată pe internet o recenzie, să văd dacă Remi a reușit. Dacă și-a găsit mama și fericirea. M-am bucurat să aflu că Remi nu mai este singur pe lume. Remi o găsește pe mama sa, iar la finalul cărții se căsătorește cu o fată pe nume Lise și urmează să aibă un copil.

Am construit atât de multe amintiri în jurul cărții, încât mi-a fost așa de greu să mă mai întorc spre ea. Un autor și un personaj fără vină.

Dacă e un timp pentru toate, mă voi reîntoarce cu gândul spre copilărie, voi căuta colțul îndoit și voi citi mai departe.