Patricia Lidia Popescu Cevei este, după cum veți citi, un om al contrastelor frumoase. Eu știam asta de ceva timp, cam de când o am în lista prietenilor mei de pe Facebook. Astfel că în clipa în care am gândit această campanie, ea a fost printre primele persoane de pe wishlist-ul meu de interviuri. Evident, a ieșit ceva fain de tot, dar nu vă dau spoilere – citiți voi!
De vorbă cu Patricia Lidia Popescu Cevei
Bună, Patricia! Nu știu dacă mai ții minte, dar la prima noastră întâlnire online, cred că pe grupul SerialReaders am aflat că ești inginer programator. Apoi am aflat că ești și autoare de cărți pentru copii și oameni mari și, în plus, copywriter și Social Media Manager. Cum se împacă aceste două laturi ale tale?
Îmi place ceea ce fac și mă motivează, nu am timp să mă plictisesc. Am învățat că trebuie să particip activ la schimbarea pe care vreau să o văd în lume. Sunt un om dinamic, am nevoie de provocări continue și vreau să fiu un model pentru fiul meu (Eric, 5 ani) și pentru copiii cu care lucrez. Vreau ca cei mici să înțeleagă că avem resurse inepuizabile în interiorul nostru și suntem capabili să ne reinventăm de câte ori este nevoie.
Ce altceva ar mai trebui să știm despre tine?
Ca formare sunt inginer programator, lucrez de 10 ani într-o multinațională, ultimii 5 fiind dedicați sistemelor de ajutorare a șoferilor (Advanced Driver Assistance Systems). Proiectul în care sunt implicată acuma este unul senzațional, care mă ține în priză permanent, unul din senzorii așa numitei mașini a viitorului:
În ultimii ani de studenție am fost învățătoare la o clasă în sistem alternativ step-by-step. Ador să lucrez cu copiii, să învățăm jucându-ne. Am renunțat dintr-un motiv clar: respectul se câștigă, nu se impune, iar sistemul de învățământ românesc nu susține asta.
Prima mea carte am scris-o în anul 1 de facultate, era o perioadă grea, am trecut printr-o depresie urâtă, din mai multe motive. A ieșit un volum de teatru absurd, Dialog cu sufletul. Încă sunt mândră de acel volum, deși l-am editat la o editură cu care nu aș mai colabora niciodată și nici nu l-am mai reeditat în ultimii ani (dar nu se știe niciodată ce aduce destinul…). Au urmat diverse colaborări cu edituri, unele mai de succes, altele mai triste, dar mereu am învățat ceva la final.
Pe cărți pentru copii, sunt mândră de 3 proiecte: cel mai vechi, debutul meu în acest univers magic, colaborarea cu Editura EuroBooKids, unde am scris versurile pentru o serie de cărți de colorat, colaborarea cu Editura Creanga Fermecată, unde a apărut my pride and joy, Albinuța Uța-Uța, și Editura Brumar, cu cel mai recent volum lansat, deși scris în urmă cu peste 10 ani, Aventuri în lumea lui Brâncuși.
Am înființat în 2013 Asociația Bastionul ArtLitTim, prin care organizez diverse evenimente de promovare a culturii, în special a literaturii. De 4 ani scriu despre cărțile ce le citesc și evenimentele ce le organizez sau la care particip pe Serial Readers.
Și-aș mai scrie eu aici multe, că-s nevorbită cu izolarea asta pandemică, dar mi-e că mă laud prea mult și îmi crește prea mult ego-ul. Zilele astea tot am zis că mă îndrăgostesc de Raed Arafat, cu el adorm în gând, cu el mă trezesc în gând (ce a zis Arafat înainte de somn, oare ce o să zică azi Arafat la trezire)… Oi ajunge să mă reîndrăgostesc de mine, așa deșteaptă, frumoasă și devreme acasă cum încep să par din descrierile de mai sus!
Când ai timp pentru toate? Nu ți se pare uneori că ai nevoie de o clonă?
Din păcate sunt un control freak sunt obsedată de control și îmi place să fac eu lucrurile așa cum știu eu, cum vreau eu să fie, deși poate uneori ar fi bine să învăț să deleg. Am învățat să mă organizez cât mai bine, sunt adepta listelor, agendelor și calendarelor. O clonă ar fi excelentă, dar cred că mai bine aș învăța să spun uneori NU
Să vorbim puțin despre clubul de lectură din Penitenciarul Timișoara. Cum ți-a venit această idee? Nu ți-a fost frică la început?
Știi, adevărul este că niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să organizez evenimente pentru oameni mari (niciodată nu scriu adulți, mintea mea e puțin creativă și mă duce cu gândul în alte sfere…). În fața copiilor mi-a fost mereu ușor, ei îți spun în față când nu le convine sau nu le place ceva. Adulții au învățat lecția politeții și a diplomației, de multe ori încerci să citești pe fața lor părerea despre eveniment/text și ei sunt pokerface și pe mine asta mă îngrozește. Așa că această colaborare venită de nicăieri m-a ajutat să trec peste anxietăți vechi.
Cum a debutat colaborarea? În 2014, o organizație mare ne-a făcut cadou peste 2500 de volume de carte. Titluri pentru copii mi s-au promis, prea puțin asta am primit. După ce am distribuit prin biblioteci școlare cărțile relevante pentru ei (prin proiectul desfășurat prin intermediul Asociației mele, Toți copiii vor să citească), ne-am trezit că totuși spațiul de depozitare a acestora nu s-a golit (adică boxa din pivnița apartamentului nostru), ba mai mult, părea neatins, deși volumele pentru copii se terminaseră. Prin luna august 2016, Valeria Tamaș, vicepreședinta Asociației Bastionul ArtLitTim, a sugerat să contactăm Penitenciarul Timișoara; în urmă cu mai mulți ani, avusese o lectură acolo și rămăsese impresionată de receptivitatea persoanelor private de libertate. A urmat un e-mail prin care ne arătam intenția, o vizită pentru predarea cărților și… wow!… un protocol de colaborare prin care mă angajam să contribui la îmbunătățirea fondului de carte al bibliotecii și să organizez evenimente pentru deținuți și pentru personalul interesat. Una peste alta, a fost un joc al circumstanțelor, hazard, spontaneitate, destin… iată-mă acum organizator de activități culturale în cadrul Penitenciarului Timișoara – și nu regret o clipă!
Teamă? Poate prima oară, pentru că nu intrasem niciodată într-un penitenciar. Dar cumva, în timp, mi-am schimbat perspectiva. Cred că din acest proiect, pe care îl desfășor din 2016, am învățat eu cel mai mult și mi-am schimbat mentalitatea. Funcționez acum cu niște reguli simple, dar la care țin enorm: nu mă interesează pentru ce se află acolo, pentru că asta ar putea să mă facă să îi judec, iar eu vreau să îi tratez ca pe niște oameni, nu ca pe niște deținuți, scopul meu este să îi ajut să își petreacă timpul într-un mod util și educativ, nu mă interesează câștiguri personale, suntem în primul rând oameni și ne respectăm reciproc, altfel încheiem orice colaborare (cu fiecare individ în parte și nu cu grupul în sine). Cu toții au înțeles intențiile mele și am avut plăcerea și bucuria să văd că îmi susțin punctul de vedere.
Care este cea mai mare realizare a ta de până acum?
Nu consider că am avut o realizare excepțională până acum și nici că voi avea una pe viitor. Fiecare realizare este minunată în felul ei, dar va trece. Toate vor trece și vor veni altele și altele și altele. Am învățat să mă bucur de fiecare reușită în parte și să o apreciez în unicitatea ei.
Care crezi că este cel mai mare atu al tău?
Cred că cel mai mare atu al meu este faptul că sunt extrem de flexibilă, mă pot adapta schimbărilor și noilor circumstanțe. De aceea pot face atât de multe lucruri total diferite, dar și mă pot reconverti la nevoie.
Pe drumul devenirii a ceea ce ești azi ai avut și obstacole? Dacă da, cum le-ai depășit?
Cred că dezvoltarea personală continuă este cheia. Am învățat, învăț și voi învăța mereu lucruri noi. Îmi plac drumurile nebătătorite și neexplorate, chiar dacă asta înseamnă să am mult mai mult de lucru în descoperirea și relevarea lor, dar satisfacțiile sunt mari la final. Le-am depășit cu perseverență. Nu cred că există o rețetă magică. Fiecare suntem diferiți în felul nostru și asta e partea cea mai faină a vieții. Am avut alături de mine oameni care m-au susținut (sau cel puțin nu m-au încurcat!) Devenim ceea ce facem repetat. Iar când nu mai pot, mai pot de fapt puțin. Am învățat să nu mă lamentez, ci să caut oportunitatea în fiecare piedică. Avem în noi atâtea resurse nedescoperite! E ca în poza asta Într-o zi vom eșua, e adevărat, dar în toate celelalte vom reuși!
Consideri că apreciem mai mult lucrurile obținute cu greu decât cele care vin de-a gata?
Clar! Întotdeauna apreciem mai mult lucrurile muncite decât cele primite. Le apreciem pentru că drumul până la ele ne-a învățat că e un privilegiu să le avem, nu ne sunt un drept, ci o recompensă pentru munca asiduă depusă.
Cine este modelul tău în viață?
Am învățat să nu îmi pun ouăle în același coș. Poveste adevărată din copilărie, când adunam la țară seara ouăle păsărilor din curte într-o cotăriță și, din lene, vreo 3 zile le-am lăsat în același coș, pe care din păcate l-am dărâmat din neatenție și… ei, alte vremuri! Am multe modele în viață, oameni de la care am de învățat, direct sau indirect.
Cred că de la fiecare om cu care ne intersectăm viața avem ceva de învățat, dacă stăm bine să ne gândim. Iar familiile noastre sunt sursa cea mai importantă de lecții și modele de urmat. Pozitive (așa da!) sau negative (așa nu!).
Le apreciez și stimez enorm pe pe fetele de la Dăruiește Viață care schimbă radical sistemul de sănătate din România prin modernizarea infrastructurii medicale, schimbarea comportamentelor din sistemul medical și prin proiecte de lobby și advocacy pentru pacienții din România, pentru implicarea lor, pentru tot ceea ce fac pentru societate. Iar campania Împreună mi-a atras atenția în mod special. Este despre noi, este pentru noi. Împreună putem mișca munții, chiar din confortul căminului nostru.
Învăț enorm din faptele și vorbele Kristinei Kuzmic. Kristina și-a făcut ca scop înveselirea semenilor săi. Nu este ceva ce a anticipat vreodată să facă, dar după ce a emigrat în America din Croația în timpul războiului și s-a confruntat ulterior cu mai multe provocări (divorț, mamă singură, sărăcie, depresie, gânduri sinucigașe…), Kristina și-a dorit să fie pentru alții ceea ce ar fi avut nevoie ca cineva să fi fost pentru ea în timpul celor mai întunecate ore. Acum, cu peste un miliard de vizionări video, Kristina oferă publicului său încurajări, speranță și umor, dintr-un rol pe care nu se aștepta niciodată să îl joace: cel de model de urmat. Mesajele ei rezonează cu mame, tați și chiar cu cei care nu au copii. Și-a făcut rapid un nume ca părinte creativ, dar fără pretenții, dar și ca speaker și comediant motivațional de renume mondial.
Îl admir necondiționat pe Tedy Necula, regizor, speaker și autor de clipuri motivaționale. Tedy Necula suferă de o formă de paralizie care îi afectează mâinile şi picioarele. A rămas orfan de mamă când avea 5 ani. A transformat însă loviturile date de viață în impuls pentru triumf, al lui şi al persoanelor cu dizabilităţi, pe care le ajută generos: este autorul unor campanii şi filme motivaţionale care speră să schimbe vieţi. Recomand tuturor să caute și să urmărească filmul Coboram la prima, regizat de Tedy!
Acestea au fost primele 3 exemple care mi-au venit acuma în minte, dar sigur că am și alți oameni care mă inspiră, mai mult sau mai puțin.
Consideri că este necesar să avem modele de urmat?
Da, e bine să ai mai ales exemple de AȘA DA! Și să înveți din greșelile altora, să devii cea mai bună versiune a ta. Nu cred în invidie, adică pe mine succesul cuiva mă impulsionează să fiu mai bună, de mă educ și mai mult, nu să simt că ar fi cazul să moară și capra vecinului. Nu e vorba de grade de comparație, ci de ridicarea propriei ștachete cât mai sus. Soarele nu răsare doar pentru noi și nici nu suntem noi centrul universului.
Ne poți împărtăși cel mai mare vis al tău? (Legat, evident, de proiectele tale.)
Nu am vise mărețe. Am vise mici, bucăți de vise care se întrepătrund ca un puzzle complet și complex. Primul vis, legat de proiectele mele, e să ne construim propria căsuță departe de tumultul orașului. Știu că Timișoara e un oraș liniștit comparativ cu altele, dar după o zi plină de agitație și zbucium nu îți dorești decât să îți auzi gândurile… iar visul ăsta are legătură cu activitatea mea: în momentul de față, în apartament, nu am un loc al meu în care să mă retrag, unde să îmi fie toate cărțile, toate mapele, toate energiile, sunt toate împrăștiate peste tot, după cum mi-am găsit și eu spații libere.
Poate de acolo, din podul casei (așa îmi imaginez eu, că acolo voi avea stropul meu de liniște!) voi reuși să schimb, pas cu pas, viața copiilor aflați în situații vulnerabile. Căci scopul meu acesta este, să dau tot ce pot să fac o lume mai bună pentru fiul meu, pentru copiii generației lui și pentru copiii ce vor să vină.
Știi care e treaba? Visele nu au termen de expirare. Eu cred în legea atracției și în puterea gândului. Suntem ceea ce gândim, devenim ceea ce facem repetat. Cred în planificare și în munca pentru a atinge ceea ce îți dorești.
Nimeni nu va veni să îți spună: «M-am gândit să îți ofer gratis o excursie peste mări și țări!». Trebuie să lucrezi pentru ca visul tău să de îndeplinească! Nu fii paralel cu visele tale, pornește tu către ele și vă veți întâlni la mijloc! Observă-ți comportamentul, analizează-ți obiceiurile, vezi care sunt obstacolele peste care trebuie să treci, organizează-te. Vindecă-ți traumele emoționale și mergi mai departe. Avem puterea de a ne reinventa!
În încheiere, o să te rog să ne lași un gând, o idee, un citat… ce vrei tu!
Uneori te vei simți Life Inspector and Development Supervisor, adică viața te va pune în ipostaze în care trebuie să îți verifici rezultatele acțiunilor, iar tu uneori nici nu înțeleg enunțul! Dar nu-i nimic! Fii schimbarea pe care o vrei în lume! Doar așa vei deveni cea mai bună versiune a ta. Nu poți avea totul, unde l-ai pune, la ce ai mai visa apoi?
Așa-i că v-a plăcut? O puteți citi pe Patricia Lidia Popescu Cevei și pe blogul ei (de unde am „furat” poza cu cărțile, celelalte fiind din arhiva ei personală).
4 Comments
Foarte interesant interviul, multumesc!
Mă bucur că ți-a plăcut 🙂
Dacă mi-a plăcut!?? Cum să nu-ți placă o astfel de minune!? De fapt, două, că şi tu eşti una!
Mulțumim, Aura <3