Discuții la feminin: Grațiela Vlad și toate super-puterile ei (2)

Grațiela Vlad

Așa cum v-am promis, revin acum cu partea a doua a interviului cu Grațiela Vlad. Sunteți curioși ce am vorbit în continuare? Să vedem…

Cum se leagă tot ce faci tu cu blogging-ul?

Blogging-ul este gura de aer proaspăt pe care o iau atunci când mi se carbonizează prea tare creierul după 14 ore de muncă zilnic. Iubesc să scriu… și pentru că în general vorbesc mult, prefer adesea să comunic prin blog, mai mult decât în orice altă formă. Îmi place enorm să pot lăsa ceva în urma mea, îmi place că mi se oferă ocazia să fiu vocală și, mai ales, ador faptul că există SuperBlogul care îmi mai dă subiecte de scris. Recunosc că nu am atât de mult timp pentru blog pe cât aș vrea. Mi-ar plăcea să scriu zilnic, să îmi promovez mai mult spațiul personal… dar asemenea cizmarului care nu are cizme și dentistului care nu are dinți… nici eu, scriitorul, filosoful, marketerul (căci mă identific mai mult cu aceste titluri decât cu orice), nu am timp să scriu sau să mă promovez (și recunosc că nici nu vreau… atât de mult… că dacă aș vrea, s-ar găsi timp).

Scrii foarte minuțios despre foarte multe lucruri, există totuși vreun subiect despre care nu ai scrie nici în ruptul capului?

Nu cred. Adică eu am un punct de vedere despre orice. Și dacă nu am, îmi place că am ocazia să mă documentez și să îmi formez unul. Am un principiu de viață pe care îl exprim tuturor celor cu care lucrez, tocmai ca să îi încurajez să se deschidă, iar acela sună cam așa: „nimic din ce este uman nu mă surprinde, așadar nu mă afectează”.

Multă vreme am fost o fire foarte pudică. Studentă la medicină, am lipsit intenționat de la cursurile și laboratoarele despre reproducere. Preferam să fiu autodidact decât să trebuiască să împart această realitate cu cei din jur. Mai târziu, când m-am dus să nasc, am reușit să distrez întregul corp medical prin faptul că nu înțelegeam de ce la cezariană trebuie să îmi dau chiloții jos. Asemenea Evei Testamentare, mă rușinam.

Mă bucur că măcar i-am făcut să râdă. Râsul este sănătos… și sănătatea este iubire :)).

Acum, în schimb, le vorbesc adolescenților despre sex. Și nu mă mai jenează subiectul. Este ceva natural și uman. Și câtă vreme este uman… dacă trebuie, trebuie. Mai bine să previi un rău, decât să fii ignorant!

Blogging sau vlogging – care îți place mai mult?

Chiar nu știu. Când eram mică și mă gândeam ce carieră să aleg… spuneam că sunt 3 lucruri care îmi plac: să scriu, să vorbesc și să conduc (mașini). Asta fac în prezent.

Din păcate nu am prea mult timp pentru ele. Și mă irită la blogging că trebuie să recitesc și fiind perfecționistă mă critic destul de mult… în timp ce la vlogging mă irită partea de editare (alt timp pierdut). Încă nu am libertatea de a-mi produce materialele și a le vedea puse în scenă de altcineva.

Ce înseamnă pentru tine a fi o „femeie puternică”? Dar tu te consideri o femeie puternică?

O femeie puternică este aceea care își dă voie să plângă atunci când se simte copleșită de emoții, dar care nu își plânge de milă. Este cea care la finele zilei, după ce a fost nevoită să înfrunte un program plin, încă mai găsește energia necesară să zâmbească, chiar dacă simte că se prăbușește. Pentru mine forța fizică nu are nimic a face cu puterea, la fel cum nici să te comporți ca un bărbat și să ții lângă tine un bărbat pe care l-ai castrat și l-ai efeminat, să îl întreții, să îi suporți bătăile sau să taci și să ții în tine… nici acestea nu sunt dovezi de putere.

Ești cu adevărat puternică atunci când, în ciuda tuturor „sfaturilor binevoitoare” pui piciorul în prag, te respecți pe tine, îți cunoști limitele, pui fericirea ta pe primul loc și înțelegi că dacă tu ești bine ai cu adevărat puterea de a-i ajuta și pe ceilalți.

O femeie puternică își ascultă inima și stă atunci când simte că vrea să facă asta, și pleacă atunci când, la fel, simte asta. Indiferent ce cred/spun/fac ceilalți.

O femeie puternică își este loială sieși.

Într-o lume dată peste cap în care femeile sunt fie abuzate, fie adepte ale unui „feminism” prost înțeles, pentru mine să fii puternică înseamnă să fii responsabilă de acțiunile tale, să ai forța de a rezista tentației de a crede că ești superioară sau inferioară sexului opus, rudelor sau chiar copiilor, și nu în ultimul rând să îți asumi atât eșecul cât și succesul (și am pus intenționat ordinea astfel, pentru că foarte multe femei nu realizează cât sunt de speciale și pun o presiune prea mare pe ele… devenind astfel, fără să realizeze, slabe – chiar dacă purtarea le este de oțel).

Și din păcate încă nu pot spune că sunt atât de „femeie puternică” pe cât aș vrea să fiu, pentru că încă mai lupt cu asumarea statutului de „femeie”. Am tendința să exagerez pe alocuri cu munca…uitând că am un corp fragil care nu poate duce atât cât aș vrea eu să poată. Dar mai am timp. Totul se lucrează cu grit.

Cine sunt femeile puternice care te inspiră?

Să știi că nu am prea avut modele feminine în viața mea. Crescută cu (și de) doi frați mai mari, înconjurată în permanență de bărbați, am avut tendința de a vedea mai mult modele masculine decât feminine în jurul meu. De-asta și sunt așa.

Totuși, de la mama am învățat ce înseamnă perseverența și iubirea (două calități deosebite ale unei femei). Mama a fost mereu cel mai bun model feminin pentru mine. Dar și ea, la rândul ei, e cam „bărbată”. :))

Soacra mea, pe care o admir din suflet pentru modul în care a perseverat în a-și atinge obiectivul de a aduce un copil pe lume, născându-l pe soțul meu după 13 ani de încercări eșuate și de sarcini pierdute, este un alt model pentru mine.

Dana (Anaphielle Creatives) mă inspiră enorm. Are o iubire în ochi și în felul de a fi care îmi încălzește ființa. Mi-e foarte dragă. Cred, cumva, că ea mă inspiră ca femeie.

La fel te admir și pe tine, care ai o energie foarte caldă și puternică. Privesc din umbră ce faci și mă întreb uneori cum faci față.

Există modele de femei puternice peste tot în jurul nostru. Nu trebuie să alergăm după ele prea departe. E suficient să ne dăm voie să privim, să înțelegem și să admirăm.

Iar dacă este să mă raportez la „modele” sau femei care mi-au mai influențat existența de-a lungul timpului și pe care le admir, aș începe cu Kristina Kuzmic în a cărei poveste mă regăsesc foarte mult, Oprah Winfrey (nu am început cu ea ca să nu fie cliche) și Lady Gaga, care m-a inspirat enorm de când am descoperit că la 19 ani a trecut printr-o experiență traumatizantă similară (doar ca intensitate emoțională, să zicem) celei pe care am trăit-o și eu la o vârstă mult mai fragedă… Știu cât este de greu să ai curajul să ieși în lume cu PTSD… d-apoi să ai frumoasa nebunie de a fi atât de extravagantă. Chiar o admir enorm.

Ce calitate ai vrea să vezi mai des la femeile din România? Dar la tine, e vreo calitate pe care îți dorești să o dezvolți?

Hmmm… aș vrea să văd mai multe femei sensibile. Din păcate noi am fost crescute cu o mentalitate foarte greșită. Ni s-a spus mereu că trebuie să fim puternice și să nu ne lăsăm noi conduse de bărbați… și, încet, încet, conform bancului, copiii vor să fie bărbați adevărați, așa ca mami.

E trist că uităm (și recunosc că și eu m-am încadrat multă vreme complet aici) că frumusețea unei femei stă în puterea ei de a fi sensibilă și iubitoare. Noi am fost învățate rău că trebuie să „ne luăm de gât” cu bărbații, să le răspundem în vorbă și să le fim șefe. Nu mă înțelege greșit, nu zic nici să le fim supuse. Noi, ca femei, am fost lăsate să le fim completare. Dacă ei au forță fizică, noi avem forță emoțională. Dacă ei urlă, înseamnă că suferă, că nu se simt înțeleși, că li s-a făcut o nedreptate. Iar noi, ca Yin pentru Yang-ul lor trebuie să le oferim liniște în astfel de momente. Când ei țipă, noi îi lăsăm, pentru că le respectăm dreptul de a fi supărați. Nu ținem în noi. Dacă ei urlă de nebuni, apăi nu este despre noi, așa că retrăgându-ne în ale noastre ne respectăm propriul drept la liniște.

Acesta este respectul pe care ei îl caută, și mi-ar plăcea ca femeile să înțeleagă asta. Atunci când noi suntem la capătul puterilor, avem nevoie de compasiune. Trebuie să avem curajul să o cerem și, mai mult decât atât să o acceptăm! Căci de multe ori cei din jur chiar se oferă să ne ajute, dar noi considerăm că ne descurcăm singure și că nimeni nu mai este complet dezinteresat în ziua de astăzi. Și aici greșim.

Deci aceasta este calitatea pe care aș vrea să o văd mai des în mine și în celelalte: calitatea de a asculta, a înțelege și a iubi necondiționat!

Ai superstiții?

Am avut. Cred că am atins puțin subiectul când am vorbit despre una dintre cele mai puternice experiențe ale vieții mele, aici. În momentul de față, însă, nu știu dacă am neapărat superstiții. Studiind intens psihogenealogia, programarea neuro-lingvistică și fenomenele care au dat naștere diverselor credințe populare am ajuns să elimin și să sparg foarte multe astfel de mituri.

Am credințe, însă. Și pentru anumite persoane și acestea ar putea fi considerate superstiții. Gen: cred că dacă faci bine cuiva și chiar te bucuri de binele făcut, se întoarce (mai devreme sau mai târziu – timpul este relativ). Cum la fel, dacă faci rău, primești același lucru înapoi. Și mai cred că Universul are un mod foarte ironic de a se manifesta: am observat de-a lungul timpului că dacă vreodată am judecat pe cineva pentru ceva, considerându-mă pe mine superioară (sau cu o judecată/acțiune superioară – știi, momentul acela când „te simți” superior), soarta a avut grijă să mă pună, la ceva timp, într-o situație similară, pentru a-mi da ocazia să văd dacă într-adevăr acțiunile mele ar fi fost altele. Și adesea am ajuns să realizez că îi judecasem greșit pe ceilalți. Dar era deja târziu.

Așa am învățat să mă abțin, atât cât pot, din a-i judeca pe alții. Iar când mă observ făcând asta, instant mă căiesc cât se poate de profund, pentru că realizez că nu vreau să atrag situația respectivă ca să aflu dacă sunt sau nu mai bună. Deci din prisma aceasta aș putea zice că sunt puțin superstițioasă.

Dar visuri?

Ohooo… visuri am multe. Cu ele mă hrănesc. Și sunt și suficient de nebună să cred în ele. Nu știu cum, nu știu în cât timp, dar le voi împlini. Până acum nu am dat greș cu niciunul. Mai greu este că nu sunt mereu convinsă că îmi sunt și benefice multe dintre ele. Partea bună este că mereu am avut forța de a realiza destul de „repede” dacă visul respectiv chiar mi s-a potrivit sau a fost mai mult o ambiție de moment… și de fiecare dată am reconfigurat traseul.

De-asta nu vorbesc prea des despre ele. Nu vreau să pun o presiune socială pe mine prin faptul că am spus cândva că vreau asta. Am pățit-o cândva, și încă mă mai bântuie această devoalare a visului meu de atunci.

Unde te vezi peste 2 ani? Dar peste 20?

Nu știu. Cu siguranță undeva bine. Am încredere în asta. Contrar credințelor populare, doi ani este un timp imens, în care se pot schimba foarte multe.

De multe ori îmi place să mă las purtată de intuiție (care este destul de puternică), să meditez și să fac așa zise proiecții în viitor. Și, sincer, mi-ar fi foarte greu să îți spun ce văd. De la o vreme încoace tot văd o carte. De la 14 ani mi se spune să o scriu (aveam un material în genul Jurnalului Anei Frank, dar sigur, despre alte tipuri de traume…), dar nici acum nu am tragere de inimă. Nu am, încă, un motiv să scriu o carte. Nu am primit niciun imbold care să mă motiveze. Și sigur nu aș face-o pt marketing sau pentru că vrea eu. Dar, cine știe? Am scris cândva niște cărticele cu povești religioase pentru copii, dar am făcut-o voluntar și fără a solicita drepturi de autor. A fost un proiect pentru sufletul meu. Acum, însă, cartea pe care o văd îmi poartă numele. Și asta mă sperie cumplit.

Cât privește peste 20 ani…asta mă entuziasmează mai mult ca orice. Fiindcă acolo mă văd deja liberă, independentă financiar, copilul la facultate, putând să călătoresc alături de soțul meu în toate zonele încărcate de spiritualitate din întreaga Asie. Tibetul mă cheamă teribil. Japonia la fel. Nu știu dacă știi ce zic… când găsești o cultură cu care te identifici… vezi niște locuri…și ai impresia că le știi, că le-ai mai văzut, îți sunt atât de familiare. Pot fi proiecții dintr-un trecut de care nu ești conștient, sau pot fi proiecții dintr-un viitor de care iar nu ești prea conștient. Totuși, mi-ar plăcea să cred că tot ce simt, văd și aud când închid ochii… voi trăi și fizic, cândva. Iar peste 20 de ani mi se pare momentul ideal.

Ne lași un cuvânt de încheiere?

Sunt curioasă dacă a avut cineva răbdare să citească atât. Dacă da, atunci nu pot decât să fiu recunoscătoare și să îți (vă) transmit energetic tot respectul meu. Apreciez enorm oamenii care au răbdare (mie, însămi, lipsindu-mi această virtute).

Învățați să (vă) iubiți!

Vă îmbrățișez cu drag!

Prima parte e aici

Sharing is caring:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest
Share on whatsapp
Share on email

Ori poate vrei să fii la curent cu tot ce scriu?

Introdu adresa de mail în căsuța de mai jos și te anunț de fiecare dată când public!

 

© dealedianei.ro, 2021
%d blogeri au apreciat: