De când m-am apucat să citesc despre teoria scrisului și până acum m-am tot lovit de un sfat: „show don’t tell”. Ce vrea să zică el? Arată, nu spune – de exemplu, așa cum explică Neil Gaiman în masterclass-ul său – decât să arătăm cum se simte personajul, să descriem descrie stările care îl încearcă. Și mai concret de atât, decât să scriem „Ana se simte rău în această dimineață” (tell / spune) putem scrie „Ana se simte de parcă a dat un buldozer peste ea. Nu trebuia să bea atât aseară” (show / arată).
Altfel spus, aplicând această metodă textul pare mai bogat, mai vizual / senzorial / etc. Simplificând, telling este narațiunea, showing este o descriere fină, uneori imperceptibilă. Însă problema cu acest sfat atât de de întâlnit în cursurile de scriere este că nu funcționează întotdeauna. Alice La Plante argumentează că mulți scriitori și profesori de scriere creativă uneori ignoră sensurile acestor cuvinte și simplifică mult prea mult un concept atât de complex în dorința de a-i ajuta pe scriitorii începători să nu comită anumite greșeli.
Puțină teorie literară
Cu riscul de a vă plictisi, simt nevoia de a clarifica un anumit aspect înainte de a merge mai departe. Cum ne dăm seama dacă avem de-a face cu show sau tell? Ei bine, iată două criterii care ne pot ajuta:
- Cât de obiectivă e informația pe care vrem să o prezentăm? Este ceva ce cititorul poate observa fără a primi prea multe detalii / indicii din partea autorului? Atunci este showing. Atunci când informația este filtrată pentru a determina cititorul să aibă o anumită reacție / părere pe care nu ar fi avut-o altfel avem de-a face cu telling.
- „Ceasul” poveștii a fost oprit dintr-un anume motiv? Un alt aspect al narațiunii (telling) este că uneori implică oprirea sau pornirea cronometrului poveștii. La fel ca în teatru sau în sport, uneori într-o narațiunea trebuie oprită pentru a o prezenta anumite detalii.
Show don’t tell vs. Tell don’t show
Totuși, trebuie să ne fie clar că nu este atât de important să separăm aceste două aspecte. Uneori e chiar dificil să realizăm asta. Ambele sunt importante și contribuie semnificativ la procesul numit scriere creativă. E greșit să spunem, prin urmare că unul e mai bun decât celălalt – că show don’t tell e o metodă mai bună decât tell don’t show. Ambele sunt necesare, iar raprotul narațiune vs. descriere dintr-o poveste ține de vocea și stilul autorului (atât în ficțiune, cât și în non-ficțiune).
În mod tradițional este acceptat că vrem să arătăm lucrurile importante: comportamente, interacțiuni, discursuri. Convenția este că la orice schimbare de situație, cititorul trebuie să fie un soi de martor ocular. De asemenea, este în natura umană să vrem să fim cei care descoperă ceva. Experiența cititorului este, astfel, mai captivantă, mai dramatică, mai… cum își dorește orice scriitor ca poveștile sale să fie percepute. Cititorii au tendința de a fi nemulțumiți atunci când scenele importante sunt rezumate.
Narațiunea este folosită, de regulă, pentru a umple spațiile. Este, dacă vreți, un soi de vioara a doua.
Cum se completează show și tell
În mod ideal, cele două elemente sunt interdependente. Le folosim împreună pentru a obține efectul dorit. Totuși, atunci când un paragraf de narațiune (telling) poate fi eliminat fără a dăuna textului, nu trebuie evitat. Însă și vice-versa e valabilă.
Câteva „considerente finale”
- Nu am tradus peste tot show și tell pentru că din punct de vedere al conceptelor pe care le reprezintă în teoria literară nu au un echivalent exact la noi. Sau cel puțin nu știu. Bine, cu tell e mai simplu, dar show nu e doar descriere (chiar și volată), e și dramatizare.
- Uneori e dificil să delimitezi show de tell și vice-versa.
- Eu nu cred că show don’t tell e demodat. E un sfat bun, util, câtă vreme avem grijă la dozaj. Ce-i prea mult strică, oricât de lăudată ar fi metoda.
Voi ce credeți? Este aceasta o metodă bună? Sau…
Sursele de documentare pentru acest articol au fost:
Alice La Plante – The Making of A Story” și Masterclass-ul lui Neil Gaiman.