Astăzi vorbim despre un subiect despre care a tot curs cerneală virtuală și nu numai: etichetele. Și nu, nu mă refer la etichetele hainelor Chanel sau, hai, ceva mai lumesc, Zara. Mă refer la acele etichete pe care le atribuim oamenilor.
Nu știu voi, dar eu de-a lungul timpului am avut mai multe. Am fost aia belagă care nu se pricepe la sport. Aia urâtă și cu coșuri. Ciudată care stă retrasă și scrie poezii. Aia care visează cai verzi pe pereți. Și cred că am mai avut, dar nu le știu.
Sigur, ne e ușor să judecăm și, cumva, e și în firea noastră. Însă e complet greșit să limităm un om doar la câteva capacități sau incapacități fizice, la gusturile sale, la defecte. Ființa umana e mult mai complexă de atât. Nu poate fi limitată doar la o caracteristică. E, de fapt, un cocktail de trăsături pozitive sau negative.
Dar, ceea ce poate unii nu realizează e că aceste etichete pe care ei le atașează mult prea ușor spun mult mai multe lucruri despre ei decât despre ceilalți. Vorbesc despre invidia și ura care le împovărează sufletul. Despre amăreala din sufletele lor.
Nu detest nimic mai mult pe lumea asta decât genul acesta de persoane care văd paiul din ochiul altuia, dar nu și bârna din ochiul lor. Care-și ocupă timpul emițând judecăți la minut despre oricine. Nici nu se preocupă să afle cel mai mic detaliu despre ținta lor.
Eu una nu pot fi așa. Poate din cauză că mult prea mult timp am fost și eu ținta lor. Sau poate pentru că pur și simplu nu am fost crescută așa. Ori din ambele cazuri. Mie îmi place să vorbesc cu oricine, să ascult povești fără să judec, să văd frumosul din oricine. Până la urmă suntem cu toții OAMENI. Știu că v-am mai arătat clipul următor, dar se potrivește de minune, astfel că nu am cum să nu îl pun și aici.
12 Comments
Îţi mulţumesc, draga mea!
Să ştii că pe mine m-a ajutat să cred că răutatea afişată de ei, ura revărsată, vin din interior. Deşi nu e o scuză, cumva parcă îi puteam privi ca pe biete victime, nu ca pe fioroşii care se străduiau să pară. Sigur, nu vorbim decât de violenţa verbală şi nu, nu înseamnă că-s absolviţi de vină. Dar e şi lipsă de educaţie, e şi lipsă de încredere, e ură pură.
Ştii, era chestia aia cu comisia de examene sau cu un şef foarte dur, să îţi imaginezi că oamenii ăia stau goi în faţa ta, şi scapi de emoţii. E vorba despre a realiza cât de vulnerabili sunt.
Eu am început să mă retrag din locurile în care simt că nu există loc decât de asta. Că e păcat să-mi murdăresc timpul.
Bine spus, draga mea. Cel mai vine e să nu ne murdărim timpul 🙂
Eh Doamne, asta e specialitatea omenirii, sa puna etichete. De mici incep. Si mie mi-au pus, pana intr-o zi, cand am inceput sa dau cu ei de toti peretii. Sunt convinsa ca si dupa aceea mi-au mai pus, dar numai pe la spate, n-au mai indraznit sa mi le arunce in fata. Acum, dupa atatia ani, mi-e foarte indiferent ce gandeste marea majoritate despre mine. Totusi, nu suport nesimtirea pe care multi o ascund sub frumosul nume de „sinceritate”: „asa sunt eu, draga, sincera si spun in fata”. Nu, eu nu accept sa imi spuna verde in fata decat cativa oameni, care au demonstrat ca le pasa de persoana mea. Tu, Cutarica, n-ai dreptul sa imi spui nimic in fata, ca nu ti-am cerut parerea ta „sincera”. Dupa aceea, sa nu se planga de consecinte. „Draco dormiens nunquam titillandus”. 😀
Și eu detest aceasta „sinceritate”, mi se pare cea mai urâtă mască pe care o poate purta o persoană.
Ce frumos ai scris, Diana. Ai dreptate, primim o mulțime de etichete. Majoritatea de la oameni cu complex de inferioritate sau care trăiesc în frica. Si stii ce? Cu cât faci mai multe, cu atât ai mai multe etichete. Nici nu ma mai sinchisesc de ele. Oamenii ok si pe care îi admir au cu totul alte treburi decât să judece.
Da, așa este, oamenii admirabili nu se pretează la ceva atât de josnic. Fiecare e unic în felul lui.
Tocmai că punând etichete se pun singuri în clasa celor „de evitat”.
Și să stea „etichetanții ” ei cu ei!
Mai mult sau mai puțin toți am suferit pentru niște etichete răutăcioase. Orice ai face nu poți sa fii pe placul tuturor.
Dar cei buni și frumoși au și ei cercul lor, nu?😉
Da, este și un cerc al celor frumoși și buni. Eu l-aș numi „Cei puțini, dar buni”.
Cândva am spus că voi scrie şi eu o poveste reală despre cât de uşor lipim pe fruntea unui om o sau mai multe etichete. Sper să-i vină rândul…
Ei, sigur că şi eu am, încă, etichete! Din copilărie le am! Dacă s-ar vedea, eu nu m-aş vedea dintre ele! Aşa cum şi tu ai supraviețuit tuturor răutăților gratuite şi eu am ajuns să le ignor. Aici mă cunoaşte puțină lume. Vorbesc de partea românească de lume! Pe ceilalți nu-i interesează prea tare muuuulte lucruri. Lumea poate trăi chiar dacă eu fac poze frunzelor sau le desenez…în țară nu cred că aş fi scăpat atât de uşor…ți-am spus asta pentru că azi, cineva se minuna de nişte schițe cu frunze…în țară mi s-ar fi spus că ar fi mai bine să….
Ce frumos e în cealaltă parte de lume 🙂
Eu spun că totul este normal. Frumos!? Da, este şi frumos! Depinde la ce ne raportăm! Dar, ca relații umane: fiecare îşi vede de-ale lui. Sau, cu alte cuvinte, fiecare îşi vede bârna din ochii lui. Aici nu interesează pe nimeni dacă dimineața îți scoți câinele la plimbare în rochie de seară şi şlapi. Nu contează cum te îmbraci. Chiar dacă ai 90 kg şi trei rânduri de burtă şi tu vrei să porți cea mai scurtă fustă, este okay. Şi eşti la braț cu cel mai superb flăcau! Şi pe cuvânt, bărbații americani sunt chipeşi🙈!Sigur că mi-a fost greu până am înțeles! Dar acum mă simt confortabil!
😀 Fain. Aici până nu ești analizat din cap până-n picioare, nu scapi