Discuții la feminin: Simona Poclid – scriitor de sentimente și trăiri complexe

Astăzi, în cadrul discuțiilor la feminin am o invitată tare-tare specială. Un om de o sensibilitate și modestie aparte, dar mai ales un scriitor despre care îmi e întotdeauna mi se pare greu să scriu. Pur și simplu cuvintele mele îmi par mici atunci când vine vorba de ea. Vedeți voi, invitata mea nu e un scriitor obișnuit. Ea nu scrie povești, ea face disecții de sentimente, de stări, de trăiri din cele mai complexe. Dragii mei, nu mai lungesc introducerea, astăzi vorbim cu Simona Poclid!

Despre omul și scriitorul Simona Poclid

Spune-mi, Simona, care ar fi definiția ta ca om?

Omul are, impregnat în adâncul firii, partea cea mai luminoasă și frumoasă a creației. La ea trebuie să ajungă, prin tot ce înfăptuiește ori gândește, cu trudă și cu multă răbdare. Nu știu dacă mă pot defini eu îndestulător, dar cred despre Simona Poclid că este un copil serios și muncitor, care încearcă să ofere ceva bun oamenilor. Un copil visător, cu sensibilitatea lui atroce, cu o viață ca a tuturor, cu dureri și fericiri, cu răspântii. Un copil mai mare, curios, punctual (rar întârzii vreodată undeva 😊) care iubește scrisul. De fapt, cred că pot rezuma totul la copilul care iubește scrisul, implicit, literatura, teatrul și cinematografia.

Când ai descoperit scrisul?

În adolescență aveam un jurnal. Coperte negre. Era vajnicul confident al acelei vârste tulburi, când totul îți trece prin inimă, te îndoaie, te schimbă și te doare. Acolo, pe paginile acelei agende, am schițat primele nuvele și i le-am arătat profesoarei de limba română care, văzând poate un licăr de talent, mi-a croit o listă imensă de lecturi (îi cuprindea, printre alții, integral pe Dostoievski și Tolstoi), mi-a dat teme suplimentare și m-a strunit cu o exigență care pentru unii ochi ar putea părea exagerată (dar mie mi-a schimbat viața în cel mai frumos mod cu putință).

Prima mea profesoară de limba română din liceu mi-a spus că am capacitatea rară de a spune/transmite mult prin cuvinte puține. Nu știu dacă și astăzi este la fel, dar în mintea de adolescent, când nu știi încotro să o apuci de-a lungul vieții, a contat enorm. Am crezut-o pe cuvânt, am citit din ce în ce mai mult și mai atent literatură clasică, m-am îndrăgostit… și știm noi că prima dragoste îl întovărășește pe om până la moarte.  

Scrisul a fost întotdeauna o cale de a sonda lumea, a de o iubi, de a o înțelege (atât cât îi este cu putință omului). Bineînțeles, niciodată nu m-am gândit că voi scrie cărți, darămite că voi publica.

Despre scris și despre cărți

Cum vezi tu, omul de litere Simona Poclid, piața de carte din România? Mai are rost să publici în zilele noastre?

Aceste întrebări sunt foarte grele și simple, în contratimp. Pentru omul care creează scopul suprem este însuși cuvântul căruia i se dedă cu toată pasiunea sufletului său, nu-l interesează să vadă chipurile lumii, să adune mărunțișurile laudei, onoarea prețuirii de scriitor. Pentru cei idealiști (dintre care fac parte) publicarea este o consecință firească, dar nu un țel primar, căruia să-i sacrifice timpul pe care ar putea să-l fructifice pentru studiu, scris/șlefuire. Dar cum până și idealiștii trebuie să fie pragmatici, piața de carte de la noi este ca o izbire de un perete dur.

E greu să câștigi încrederea cititorilor, să ajungi la cei cu care poți rezona, să atragi atenția criticilor relevanți și să ai parte de o promovare profesionistă. Dacă am cântări scrisul după succesele lui perisabile (insignifiante în ochii mei), oricine ar spune că a publica va rămâne pentru noi un simplu hobby de pe urma căruia nu ne vom putea asigura pâinea. Și așa este. Un scriitor român începător care nu poate vinde mii de exemplare nu câștigă nicio pâine. Nu câștigă nici măcar un colț de pâine.

Dar este scrisul o îndeletnicire care ține seama de succes (în felul în care-l văd oamenii azi) ori de banii câștigați? Îmi pare că nu. Ideal ar fi, desigur, ca autorii să aibă un venit decent din ceea ce scriu, să-și înmulțească resursele și cu alte proiecte, fiind apreciați pentru munca lor. Singura apreciere poate veni din partea cititorilor care, cumpărând cartea, ajută atât editurile mici și medii (care supraviețuiesc greu), cât și autorul.

Piața de carte românească este pestriță. Și precum toate piețele de carte are și multă maculatură (aceasta este prezentă dintotdeauna, în toate societățile), dar și diamante. În opinia mea, scriitorii tineri trebuie să se compare întotdeauna cu cei mai buni (nu întotdeauna au și cele mai vândute cărți, dar nu generalizăm, desigur) și să fie pregătiți pentru o muncă de ani de zile până la anumite rezultate mulțumitoare.

Pentru cine își dorește, poate naiv, să ofere ceva altora și o poate face prin scris, a publica este precum o sărbătoare imensă, aducătoare de mari bucurii. Pentru cei care vor să câștige bani din cărți, nu știu ce să spun. Eu nu mă gândesc niciodată la aceste lucruri, trebuie să recunosc. Cert este că, idealist ori pragmatic fiind, ai nevoi de susținere, de promovare, de cititori vajnici, de multă putere de muncă și infinită răbdare.

Într-o societate tot mai axată pe comercial, tu rămâi un scriitor autentic, fidel convingerilor sale și, mai ales, scrisului adevărat, de calitate. Cum de reușești să nu fii prinsă în mrejele trendurilor sociale?

În primul rând vreau să îți mulțumesc pentru complimente, apoi să îți răspund. Nu am căzut în mrejele comercialului, a trendurilor, pentru că miza mea nu a fost niciodată să fiu cunoscută, să scriu după rețetare (niscaiva fantasy, niscaiva povești de iubire/erotică) pe care cititorul de literatura bună le depistează și le înlătură. Să nu mă înțelegeți greșit, există cărți fantasy sau de dragoste foarte bune, dar de  mii de ori mai multe care ajung la groapa comună a nimicniciei (din punct de vedere literar).

Pentru mine scrisul este un altar, este înaltul vieții, strâng în el tot ce sunt, tot ce ajung să cunosc, în el arunc nada întrebărilor, prin el caut esența propriului stern… și din aceste motive nu mă pot plia pe realitatea imediată a spațiul cultural autohton (și nu numai). Îi felicit pe autorii care pot transforma scriitura în succes la scară largă, pe cei care sunt relevanți pentru aici și acum, iuțind sau rezolvând anumite probleme sociale, culturale, politice etc. ale lumii în care trăim.

Îi felicit și pe cei care se pliază pe un anumit gen literar sau care se îndreaptă spre jurnalismul narativ, transformându-și uneori propria viață într-o poveste pilduitoare, strunind anumite comportamente, aducând o anumită înțelegere asupra problemelor cu care generațiile actuale se confruntă.

Nu pot fi însă de acord cu diminuarea frumuseții literare, cu abordarea unui stil aglomerat, dedat acțiunii futile, impulsurilor, cu scrierea cărților de dragul statutului, fără a trece puțin și pe străzile literaturii clasice. Luați în mână orice autor clasic și întrebați-vă dacă ale voastre cărți au o frumusețe asemănătoare, măcar un pic, dacă sunt închinate profunzimilor, adevărului, frumuseții, dacă pot schimba într-adevăr un fir de praf… și dacă răspunsul este da, atunci cred în menirea acelor cărți.

Tot ce afirm… îmi dau seama cu ușurință, lasă loc și pentru contraargumente (așa cum este și firesc). Mi-ar plăcea să existe în spațiul public dezbateri pe astfel de teme.

Cărtărescu, unul dintre cei mai mari scriitori pe care-i avem, în pofida tuturor celor care se pun de-a curmezișul lui, spunea că fiecare carte slabă citită ne îndepărtează de adevărata frumusețe și înălțime a literaturii. Are dreptate. Putem să înmulțim frumusețea lumii sau să ne dedăm anodinului, să îngroșăm rândurile lucrurilor superficiale, ieftine, fără prea multă însemnătate pentru spirit. Putem să citim orice fel de cărți dorim noi.

Eu nu cred că literatura răspunde nevoii de relaxare ori, și mai rău, de divertisment. Literatura trăiește prin om, îl îndrumă, îl povățuiește, îl înfrumusețează. Literatura este o dragoste a omului făcută cu tot ce-i frumos în lume. Ori pentru dragoste nu ne dorim petale de trandafir din plastic.

Povestește-mi un pic despre cărțile tale deja publicate, „Teatru în stomac” și „Pescarul nimicului”! Cum au ajuns ele să fie?

Am început să scriu mult mai organizat în perioada studenției. Prima dată, fascinată de teatru, am scris o piesă întinsă, ca un experiment. În paralel, scriam și Pescarul nimicului (pe care, mai târziu, l-am șters și l-am rescris integral).

Ambele scrieri sunt ca un caleidoscop al lecturilor avute, al ideilor pe care le-am dezvoltat pe cont propriu, sub auspiciile unei imaginații febrile, unei puteri de muncă specifică tinereții și vâltorii ei, neavând un scop la început. Am scris fără să mă gândesc că voi publica. Manuscrisele mi-au fost refuzate de foarte, foarte, foarte multe ori. Tocmai refuzul editurilor mi-a hiperbolizat idealismul, râvna pentru scris, acceptarea singurătății firii mele și a drumului lung…

Eu aveam o datorie față de personajele mele (multe smulse din realitate, îmbrobodite-n metafore), eram mai tânără decât acum și visam să găsesc în viață un înțeles anume pentru care sângele meu să clocotească, iar timpul vieții să se irosească ducând în spinare și un folos. Trebuia să scriu despre suferință, moarte, rătăcire, iubire, căutarea unui sens, în numele vieții labirintice pe care o aveam (încă nu m-a părăsit).

Într-o zi, nu mai știu care, mi-am dat seama că dacă nu scriu trăiesc o moarte anorganică; sunt un mort frumos, zăcând într-un coșciug umblător.

A scrie e o nevoie supraomenească. O patimă pentru frumos și pentru căutare, cea mai jertfelnică poate dintre iubiri. Bineînțeles, ca multe opere ale tinereții, au slăbiciunile lor, graba ființei mele care a crezut întotdeauna că va muri de tânără (poate e o formă de ipohondrie), dar sunt umbra mea. Din fericire, pământul ne primește întotdeauna umbra. Și, la final, tot ce rămâne din noi. 

Teatru în stomac, prin intermediul personajelor principale, Tânărul și Bătrânul, este un soi de alegorie stranie a vieții între tinerețe și bătrânețe, de la cruzimea ierbii inimii, până la amăreala fânului apropiat de moarte.

Pescarul nimicului este închinat fraților mei. Din păcate, unul din frații mei nu este printre noi și hălăduiește prin Cer. Mi-e dor cumplit de el și i-am scris această scrisoare de pe Pământ, pe care o arunc mereu spre Cer, dar revine neîncetat. Într-o zi, voi muri și eu, și va ajunge la destinație. Până atunci, sper ca oamenii să vadă în Pescar frumusețea iubirii dintre frați, dar și drumul creatorului (Pescarul este pictor), durerea desăvârșirii și a vieții.

Urmează să lansezi un nou roman, „Monștrii cu bot de catifea”. Cum e această a treia carte față de celelalte? Simți cumva o evoluție a ta ca scriitor?

Monștrii cu bot de catifea au fost primiți la editură cu nădejde și bucurie.  Există, în mod cert, o evoluție din anumite puncte de vedere, deși scheletul a rămas același. Este o carte muncită, scrisă în niște condiții câinești. Ziua, uneori și noaptea, stăteam prin spital, ștergeam fruntea unui bolnav iubit și uram necazul, neputința, iar printre picături scriam. A fost cel mai greu și cumplit an al vieții mele. Am scris precum omul care nu mai are nimic de pierdut, care stă pe buzele timpului și intuiește că va fi scuipat, precum un firicel neprihănit de iarbă.

M-am înzdrăvenit cu putere, m-am dăruit complet scrisului și am descoperit multă, multă frumusețe în jur, deși viața era franjuri.

Eikon este Acasă al meu, iar acum, de când o cunosc pe Sandra Segal, care a făcut Monștrilor o copertă sublimă, paginarea, semne de carte, materiale de promovare, învăț multe lucruri, cresc precum aluatul. De la Editură primesc sfaturi aurite despre scriitură, construcția personajelor, studiu relevant pentru cineva care țintește să fie autor.

Scrisul este o căutare continuă, un travaliu încărcat cu pietre. Cartea Monștrii cu bot de catifea e doar o treaptă urcată. Vor decide cititorii dacă e o treaptă vrednică de un tânăr de 27 de ani sau nu. Pentru mine… mi-e destul să mă pot trezi în fiecare zi dimineața, să văd un pâlc de Cer, să știu că există cărți pe lume, și-am pus și eu un fir de praf în biblioteca veșniciei.

Mă sfiesc să mă numesc scriitor. Și nici nu știu să explic prea bine acest lucru. 😊

Știu că mai lucrezi la ceva, ne poți da detalii?

Da, lucrez la ceva ce sper să se întrupeze în viitoarea mea carte. Este povestea satului moldovenesc, în anumite perioade istorice. Nu va fi o monografie (nu am veleități de istoric), nici o autobiografie (n-aș putea niciodată să-mi povestesc viața în scris). Va însuma însă poveștile unor țărani printre care am crescut ori doar despre care am auzit, căci despre ei poate nu va mai vorbi nimeni vreodată. Cred că unora dintre ei li s-au strâmbat și crucile în cimitir, le-au murit și copiii, și nepoții, nu mai este nimeni care să-i cheme prin vreun gând stingher.

Scriu această carte din dragoste sfântă pentru Bunicii și pentru Mama mea, de la care am primit o iubire cerească. Scriu și din dor de viața de cândva, când ulița părea întreaga lume.

Care sunt scriitorii care te-au inspirat?

M-au inspirat toate cărțile citite. În general, nu citesc cărți slabe sau care (cel puțin în ochii mei) se așază pe nedrept/în mod închipuit pe rafturile literaturii bune. Dar, drept modele, îi am întotdeauna pe Kafka, Shakespeare, Dostoievski, Orwell. Dintre scriitorii români, îl amintesc pe Tudoran, cu simplitatea lui atât de firească, umană, vie, cât și Vianu Mureșan ori Cărtărescu. Sunt mulți scriitori români buni; ce păcat că nu pot citi de mii de ori mai mult decât o fac acum.

Despre feminitate

Recent am citit Lapte Negru, o carte în care Elif Shafak vorbește nu doar despre viziunea ei asupra vieții de femeie – scriitor cu toate constrângerile ei și analizează viețile unor alte scriitoare din acest punct de vedere. Aș fi curioasă să aflu cum se împacă, din punctul tău de vedere, viața de femeie cu ocupația de scriitor?

Citind această întrebare am zâmbit… Nu știu cum se vede din exterior, dar în general, femeile sunt nedreptățite față de bărbați când vine vorba de făurirea unei cariere (poate mai abitir, dacă e vorba de scris).

Femeile au, în general, în pofida tuturor egalităților moderne dintre sexe, mai multe responsabilități, o sensibilitate crâncenă care poate deveni un inamic. Femeia, oricât de modernă ar fi, este stâlpul familiei, îndeplinind rolul de fiică, de mamă, soție fiind nevoită să facă și carieră.

Bineînțeles, femeile le fac pe toate cu dragoste, aceasta este natura lor. E rar posibil ca o femeie scriitor, cu job full time, copii, familie, să poată scrie nopți întregi, oricând ziua când dorește, urmându-și muza. Sunt și femei care reușesc, știu.

Eu… am luni întregi în care nu particip la viața celor din jur, nici măcar a mea. Scriu și atât. Sunt precum o arătare cu mâini. Mă îndoiesc că aș reuși vreodată să fiu soția, mama care să aibă timp liber oricând, care să știe să găsească un echilibru.

De aceea, din fericire, cel mai mare noroc al meu a fost să descopăr iubirea lângă cineva care înțelege pe deplin faptul că scriu… cu tot ce decurge de aici. Și nu sunt lucruri puține. Sensibilitatea exacerbată, caracterul asocial, dedicarea mămoasă, posesivă, obsesivă, munca atroce, curiozitatea față de oameni și întâmplări, programul haotic, delirant.

Nu îmi pot imagina cum este să ai un partener de viață care să nu înțeleagă aceste lucruri, să nu te sprijine, să nu te încurajeze, să îți vadă goliciunea spiritului cu fiecare carte scrisă și să nu se apropie de crăpături, să nu-și pună palmele pe bubele tale. Sau cineva străin complet de literatură, care să nu vadă-n dăruirea ta singura cale de a fi fericit.

Scrisul este singurul copil al meu. Cel mai frumos pe care pântecele inimii mele l-a rodit vreodată.

Ți-ai putea imagina o viață în care să nu scrii?

Nu. Ar fi ca o muțenie, ca o orbire, ca o surzenie, toate petrecându-se în același timp. Poate că dacă aș avea o boală care nu mi-ar mai permite să scriu, din felurite motive, m-aș usca de dor. Aș muri înainte de vreme din pricina asta.

Dacă nu aș mai avea această nevoie de a scrie, dacă nu ar mai exista sclipirea în mine, dacă aș pierde acest talant, mi-ar rămâne însă lectura cărților. Cred că aș putea să citesc doar cărți foarte bune și să visez că schimb câte un rând.

Ce planuri de viitor ai?

Nu îmi fac planuri, de obicei. Nici to do lists. De abia de anul acesta, pentru că am început să uit foarte ușor lucruri, îmi fac listă când merg la cumpărături.

Știu că-mi doresc să finalizez lucrarea de doctorat, să scriu în continuare, să fiu un bun redactor de carte, un bun copywriter, să aplic ce am învățat în școală, să îi ajut pe alții, să fie sănătoși cei iubiți, să colind lumea, să învăț lucruri noi, să fiu un om onorabil, de nădejde.

Nu știu exact dacă pentru Simona Poclid va exista un viitor în acest timp ori spațiu. Trăiesc de azi pe mâine, dintr-o sumedenie de motive. Și-n fiecare zi, scriu câte un rând, câte un cuvânt, ca un adio. Dacă mâine nu voi mai fi, vreau ca în urma mea să rămână ceva bun, oricât de neînsemnat.

Nu pentru a-și aminti lumea de mine (nu mă simt confortabil când în prim plan sunt eu), ci pentru a mulțumi cumva sorții că am avut ocazia să fiu, să văd lumea, Cerul, Salcâmii înfloriți, oamenii, copiii, îndrăgostiții sfioși. Oricâtă durere adunăm în viață, e bine că am văzut un pic lumea. Cu toată frumusețea ei!

Lasă-ne, te rog, un gând de încheiere!

Sunt atâtea de spus… încât nu există început și nici încheiere. Îmi pare că am abuzat deja de răbdarea cititorilor tăi, cărora le mulțumesc că și-au smuls din timpul irepetabil al vieții lor pentru mine. Vă doresc să fiți sănătoși și fericiți. Pe cititori îi îndemn să caute scrierile clasice uneori, să  găsească scriitorii contemporani valoroși. Iar pe scriitori îi îndemn să viseze, cât de mult îi mână inima, să fie muncitori, să învețe lucruri despre promovare, să creadă-n șansa lor și să îmbogățească lumea.

Viața e un cântec. Și e bine să încercăm să o trăim atât de frumos, încât notele să se îndrăgostească una de alta, să nu se mai părăsească, să nu mai moară și să fie un cântec nesfârșit…