În scris despre scris (guest post)

Scrisul e forma de comunicare a sufletului meu cu lumea. Și refugiul lui.

M-am trezit scriind de mică. Nu știu de ce, pur și simplu.

Am fost dintotdeauna o căutătoare de răspunsuri. Nu, nu le-am prea găsit în scris, dar măcar scrisul m-a lăsat să pun întrebări în voia și în legea mea.

Am fost, evident – poate nu e evident, dar așa mi se pare mie – genul de fată cea mai tare la română, dă-mi și mie comentariul la…, îmi faci și mie un eseu, m-am certat cu…, scrie-mi tu, te rog, o scrisoare… Apoi am fost, cum altfel, studenta la filologie…

Până într-o zi toate, când, din nou fără să știu de ce, n-am mai putut să scriu. Niciun singur cuvințel nu se mai închega cu următorul în altă formă decât în cea a unei comunicări banale.

Am început să trăiesc, în schimb. M-am căsătorit, am făcut copii, i-am crescut cu dedicația cu care altădată scriam… uite, chiar în timp ce aștern aceste rânduri, mă gândesc prima oară în viață că, poate, sfertul de veac în care n-am scris un cuvânt am scris, de fapt, prin ei, prin copiii mei, în felul meu, altfel de manuscrise…

Apoi ei au crescut, au început să meargă fără mine prin lume și, pur și simplu, m-am pomenit cu mine însămi, singură din nou – la figurat, că la propriu tare greu prind încă asemenea momente.

Și m-am întors la scris, ca într-o casă veche și uitată. De fapt, el a venit înapoi la mine.

Mi-am dat seama că sunt prea încărcată de povești de spus, trăite, imaginate, dorite, primite de la oameni. Tot felul de necunoscuți mi-au spus de-a lungul timpului dramele vieții lor în primele cinci minute din orice întâlnire. Așa se făcea și nu puteam opri asta, ei se descărcau, eu adunam și mă-ntrebam mereu cu mine cum rămâne, eu cum scap…

Prin scris, scrie-le, mi-a zis Dana, prietena noastră comună. Și nu numai ea.

Și-acum scriu, pentru că cuvintele vor iar să se lege între ele. Toată ziua, când nu lucrez la vreo traducere sau la vreun articol cu vreo destinație anume.

Scriu pentru mine, în concluzie. Ca să mă eliberez și ca să dau, oricui vrea să primească, nici eu nu știu exact ce. Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de teoriile literare studiate obligatoriu, de sfaturi de la X bestseller, de cursuri de writting. Nu scriu pentru un public țintă sau pentru un succes facil.

Chiar dacă nu-mi propun, mă bucur totuși mult de orice apreciere, îmi traduc aprecierile celorlalți prin faptul că ceea ce era în capul meu în forme nedefinite și greu de explicat inițial a reușit să ajungă la celălalt, fie și un singur celălalt, care a înțeles ce am vrut să spun. Or forma asta de comunicare mi se pare de fiecare dată o minune.