Vă scriam anul trecut tot pe vremea asta că urăsc patriotismul acesta afișat fățiș pe 1 decembrie.
Tot anul ne urâm și blestemăm țara. Spunem că vrem să fie ca afară, că vrem să plecăm. Și apoi, brusc, pe 1 decembrie cineva parcă ne șterge toate acestea din minte, dar, fiți fără griji: pe doi revin cu forțe proaspete.
Da, România, nu e acel tărâm al făgăduinței unde curge lapte și miere ce ne era prezentat în manualul de citire din clasa a doua printr-un fragment din opera lui Alecu Russo. Dar, chiar credeți că în alte țări nu există corupție, proteste și toate cele? Să ne rezumăm doar la protestul vestelor galbene din mult-civilizata Franță. Ați văzut că și ei, franțuzii rafinați protestează? Și încă cum… Dar, știți ce au ei în plus față de noi, ei își iubesc poate un pic mai mult țara însă, mai important de atât: se iubesc pe ei!
Noi? Noi ne iubim țara o dată pe an, iar pe noi poate nici atunci! Suferim parcă de complexul de a fi român.
„Românul n-are noroc, dar se pricepe la tot!” – cânta argeșeanul meu, CRBL, prin 2010. Eu cred, totuși, că norocul ți-l faci tu. Însă pentru asta trebuie să ne scuturăm de gânduri precum:
- Cine ești tu? Nu vii din nicio familie importantă, nu vei reuși!
- N-ai cu cine, nu vei reuși singur!
- Nu vei reuși din vina sistemului corupt.
- Sunt alții mai capabili cu siguranță.
Însă cel mai pregnant datează încă de pe vremea lui Eminescu (sau e chiar mai vechi) și a fost superb descris de marele poet:
Iară noi? noi, epigonii?... Simțiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Și de-aceea spusa voastră era sântă și frumoasă,
Căci de minți era gândită, căci din inimă era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni.
S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi sântem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Pe scurt, nu mai sunt lucrurile ca pe vremuri. Oamenii care au făcut ceva pentru țara asta s-au dus demult. Apoi, și dacă vrei să faci ceva… trebuie să fii din familia potrivită, altfel de zdrobește sistemul.
Nu! Tot ce am scris mai sus e o MARE PROSTIE! La naiba, parcă și imnul e destul de sumbru cu al său început: „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!”. De parcă am fi toți o nație de zombi. Ori, mai știți cu ce înlocuiam ultimele patru cuvinte când eram mici? Nu știu la voi, dar noi spuneam, mai în glumă, mai în serios „din putina cu prune”. Sunt, cumva, lucruri ce ne sunt inoculate încă de mici, dar ar fi bine să ne lepădăm de ele!
Abia aștept ziua în care o să să credem în noi, o să ne găsim modele de urmat reale și contemporane (de preferat naționale). Să nu ne mai îngropăm singuri, să realizăm că putem realiza orice prin muncă! Să învățăm să ne iubim și promovăm munca, să ne creăm un brand personal!
Dar, mai presus de toate, e important să ne scuturăm de prejudecăți. Orice se poate dacă ne iubim măcar un pic mai mult, dacă ne îmbrățișăm năzuințele și nu ne mai bizuim pe forțe inexistente precum norocul ți ghinionul. Totul e să nu renunțăm, să nu așteptăm nimic de la alții sau să ne pice din cer. Calea cea mai grea ne aduce succesul și, mai ales, respectul de sine, bucuria de a te ridica pe propriile picioare.
Apoi, cu iubirea și respectul recâștigate vom reuși nu doar să iubim România, ci să o și schimbăm!
18 Comments
Mulțumesc! ❤ Fiecare în dreptul lui și încet, dar sigur, se va schimba ceva!
Da, așa cred și eu 🤗🤗
Bravooo !
Foarte bine spus!
Trebuie să dăm dovadă de patrioti în toate zilele, și mai ales atunci când România are mai multă nevoie de noi..
La mulți ani !
Mulțumesc, Ștef! La mulți ani!
Bine punctat, Diana! Vom învăţa vreodată? Nu ştiu, eu încă sper…
Și eu sper, sunt optimistă poate exagerat uneori, dar asta mi-s
Putem fi patrioți în fiecare zi, numai să vrem. Să ne facem treaba serios, cu simț de răspundere și să nu ne mai frece grija altuia.
Bine punctat Almona, trebuie să și vrem și să ne vedem de treabă noastră 🤗
Nu e posibil să ne comparăm cu țările care nu au trecut prin comunism. De aceea suntem altfel, avem frustrări de tot felul. Suntem ”sălbatici” sper că știi cât de manipulați suntem. Ne este frică de noi, să spunem sincer ce gândim. Fiica mea locuiește intr-o tara din Europa, mai mică, acolo e bine, legea, obligațiile in ceea ce privesc restricțiile de COVID, nu a u fost comentate, au fost respectate. Tratamentul aplicat oamenilor bolnavi este net superior. Sunt umani!
Da, nu este posibil, dar am întâlnit adesea astfel de comparații lucrând într-o multinațională franceză. Dar, din păcate oamenii doar compară nu merg și pe principiul de a învăța și de la alții, din păcate. Multora le place să se complacă in sentimentul acesta de micism, vor să rămână „sălbatici” pentru că așa le-a fost inoculat.
Mă bucur că ești în asentimentul meu.❤
❤️
La mulți ani, România!
Sper să mai trăiesc până când vom înțelege că patria suntem noi toți! Noi cei de azi, dar mai presus decât atât, moşii şi strămoşii pe oasele cărora călcăm zilnic…din păcate fără sfială…
Bine spus, Aura, România suntem toți care suntem, toți care au fost și care vor fi. La mulți ani 🤗
Genial scris! Pe lângă tehnica în sine, acea întoarcere 360 de grade cu „MARE Prostie” foarte bun și mesajul. Da, dacă tot luam de la americani sărbători și alte obiceiuri nesănătoase, poate luam și asta cu încrederea. Aia de mici sunt învățați ca sunt buricul pământului și bine fac.
Da, bine punctat, măcar de am lua și lucrurile bune 🙄🙄🙄
Diana, știi oare că mai este o etapă după cea amintită de tine? După „patriotismul” de o zi la un an o dată, așa cum sunt credincioșii care merg la biserică numai de Înviere, urmează încă și ceva mai rău de atât: uitarea cruntă!… Nerecunoașterea apartenenței. Anul trecut mă plângeam că nu dau de români acolo pe unde mă aflam. Nu-i întâlneam nicicum, deci nici de Ziua Națională, așa că mi-i imaginam întocmai cum mi-ar fi fost mie drag să-i știu… Cu însemne tricolore și zâmbet de sărbătoare pe chipuri.
Anul acesta m-am socotit fericit pentru că aici unde m-am mutat și unde lucrez, există comunitate de români.
Vorbeam azi cu un manager englez și îi povesteam ce zi importantă este pentru mine… „ Înseamnă mai mult decât ziua mea de naștere, i-am zis, pentru că e ziua țării mele și este foarte importantă!” A venit din spate un român care a zis tare, zeflemitor: „Ce, România? Mie nu-mi mai trebuie! Nici nu îi mai învăț pe copii românește, că nu ne mai întoarcem acolo. Cum s-o iubesc eu, când ea n-a făcut nimic pentru mine, doar m-a supt!” Poate că în felul lui se simțea îndreptățit să creadă asta, dar mie mi-a lăsat un gust foarte amar. Nu aș fi vrut să știu că unii au ajuns să se dezică în asemenea hal de patria lor. Adică și dacă îi aflam opinia, dar măcar să nu se fi întâmplat astăzi… De aceea zic că e important să ne afirmăm dragostea, dacă o mai avem, mai ales atunci când e momentul. Așa cum un soț își iubește femeia în tot timpul dar i-o spune la zile mari, ca să se bucure și să dea importanță cuvintelor sale… 🙂
De fapt eu înțeleg să îmi iubesc țara mai abitir, pentru că din depărtare o văd în întregul ei și redusă totuși la esență. Ea este căminul părintesc. Un colț de rai și-un plai de dor… asta e România!
Da, acesta e pasul următor, clar . Să învățăm să ne iubim și respectăm țara, valorile…