Așa cum vă spuneam atunci când i-am luat un interviu Simonei Poclid, cumva, cuvintele îmi sunt mici pentru a vorbi despre cărțile ei. Asta pentru că ele sunt mai mult decât cărți. Sunt ferestre. Ferestre? Da. Ferestre. Or spune ele povești despre alți oameni, dar ele sunt ferestre spre propriul suflet.
Cărțile Simonei (și textele ei, în general) te smulg parcă din scaunul tău te cititor și te duc până într-acolo încât ajungi să îți vezi sufletul sub lupă, iar astfel e imposibil să nu începi să îți pui întrebări. Știam asta dintotdeauna, dar ultimul ei roman, Monștrii cu bot de catifea, a reușit să facă acest lucru într-un mod în care nicio altă carte nu a reușit. Din acest motiv am și numit-o „cartea întrebărilor”.
Dar, mai bine să încep cu începutul…
Cum au ajuns Monștrii cu bot de catifea AI SIMONEI LA MINE?
Urmărind-o pe Simona de un car de timp, evident că așteptam acest nou roman cu sufletul la gură (mai ales că ea ne tot întărâta cu citate extrem de interesante din el). Apoi, la un moment-dat, am văzut și un concurs pe Facebook: trebuia să scriem o poveste pornind de la unul dintre citatele postate de autoare. Am participat, mai mult pentru că mă simțeam inspirată, cu povestea Adeline (pe care o puteți citi pe Illusion’s Street, blogul meu literar).
Nu mă așteptam să câștig, dar Simona, inimoasă cum e, a ales să ne premieze pe toți. Am așteptat cu sufletul la gură cartea, doar că ea nu mai sosea. Le-am terorizat pe doamnele de la poșta din cartier (una mă și evită acum când ne întâlnim la coada de la covrigărie), ba am fost și la poșta centrală. Nici urmă de colet. Parcă dispăruse.
Așa că Simona a fost drăguță și mi-a trimis un alt exemplar. Acesta a ajuns extrem de repede și m-a bucurat enorm. (Și, din fericire, și exemplarul rătăcit a ajuns înapoi la Simona după un timp și nu a rămas uitat prin cine știe ce colț de poștă).
Cum am citit Monștrii cu bot de catifea?
După o așa mini-odisee, vă dați seama că eram nerăbdătoare să o citesc. Însă orice text scris de Simona Poclid nu e unul prin care să treci ca vântul și ca gândul. Textele ei se citesc, se lasă la macerat în minte și abia apoi se digeră.
Așa cum vă spuneam la început, Monștrii cu bot de catifea este, prin excelență, o carte a întrebărilor. Ce este dreptatea? Cine hotărăște măsura ei? Ce se întâmplă cu libertățile atunci când dreptatea exacerbată devine modus vivendi? Există dreptate absolută sau, în orice societate există și inadaptați? Cum reacționează oamenii atunci când cineva nu se supune normelor?
În textele Simonei, temele filosofice nu sunt doar subtext sau pretext. Ele sunt grupul moto-propulsor al poveștii. Așa că am citit cartea aceasta cu grijă și atenție, iar de fiecare dată când o lăsam deoparte reflectam la ce am citit.
...și totuși, despre ce e vorba în carte?
În Monștrii cu bot de catifea, Simona Poclid a zugrăvit o distopie deghizată în utopie (dacă e cu putință așa ceva și dacă îmi permiteți să ofer și eu o părere neaviazată): un oraș în care nu se întâmplă nicio nedreptate, în care totul este orânduit așa cum trebuie, dar totul este doar aparent. Cumva, lumea asta ideală m-a dus puțin (dar puțin) cu gândul și la Povestea slujitoarei a lui Margaret Atwood, dar asta e altă discuție, revenim la cartea de față!
Ajuns în orașul despre care vă vorbeam cu sarcina de a picta noua catedrală, Iahav observă cum toți locuitorii trăiesc după reguli extrem de stricte și absurde impuse de Făuritorii Dreptății – cei mai drepți și mai înțelepți dintre ei (zice-se) în fruntea cărora se află Zvav.
Singurul locuitor al Orașului în care nu se întâmplă nicio nedreptate care se revoltă împotriva sistemului este Lurus, tatăl unei copile cu handicap locomotor ce a fusese violată de un necunoscut. Durerea lui este, evident de nedescris.
Menus, fiica lui Lurus, propune ca vinovații să fie judecați de către victime (acolo unde este posibil). De aici, din ideile dezvoltate de ea, din modul în care va da în vileag făptașul se vor desprinde multe întrebări și simboluri.
Dar, aceasta este o prezentare mult prea succintă. Universul acesta ce-i cuprinde pe Iahav, Menus, Lurus, Făuritorii Dreptății și Rogal – oh, nu am scris de el și de doza lui de nebunie (dar vă las să îl descoperiți voi), e mult prea complex. La fel și personajele minunat conturate, iar asta le face mai reale, plauzibile căci, până la urmă așa sunt și oamenii: un amalgam. Însă cartea nu excelează doar la capitolul teme filosofice și construcții de personaje, descrierile sunt și ele extrem de reușite, pasiunea pentru grafică a Simonei răsunând la tot pasul în cele 351 de pagini.
Cui recomand Monștrii cu bot de catifea?
Să fie clar, Monștrii cu bot de catifea e o carte cu o tematică aparte și cu o scriitură îngrijită (și o grafică pe măsură aparținând minunatei Sandra Segal). Însă trebuie să recunosc: nu e pentru orice cititor.
Acest nou roman al Simonei Poclid apărut la Editura Eikon este pentru acei cititori care vor mai mult decât o poveste de la o carte. Monștrii cu bot de catifea are un puternic substrat filosofic, e genul acela de carte ce nu te lasă indiferent și te face să-ți revizuiești din temelii anumite concepte precum dreptatea.
Altfel spus, acest roman e pentru acei cititori dornici de o lectură profundă și nu de o carte de citit într-un singur weekend sau chiar în câteva ore. Așa că, dacă vă regăsiți în această categorie vă invit să descoperiți Monștrii cu bot de catifea. De fapt, vă invit și dacă nu faceți parte (încă) din ea, un astfel de roman vă ajunge la suflet și la minte: e artă pură, e ceea ce trebuie să fie o carte!
1 Comment