Dacă am o frică, aceea se numește „Eșec”

eșec
sursa foto: canva.com

Sufăr de boala perfecțiunii. Și ea îmi aduce multe. Am o hoardă pitici pe creier ce îmi dictează poziția ideală pentru toate obiectele din casă. Alt trib îmi dictează ce milestones să bifez la job, în viața personală, în blogging și-n tot ce fac. Asta-s eu și, sincer, n-ai ce-mi face! Cumva, am învățat să trăiesc așa: cu triburile mele cotropitoare. Am încheiat chiar și un armistițiu. L-am semnat, în mod eroic, cu sânge ficțional.

Dar, boala asta, mi-a mai adus ceva cu care nu știu să mă împac: o frică numită „Eșec”. Și, sincer, frica asta, le întrece pe toate celelalte: de înec și de biciclete. (Deși, până de curând nu aș fi recunoscut asta…)

Nici nu știu când a început frica asta. Poate pe-a cincea când într-o singură săptămâna s-au întâmplat „multe” pentru tocilara ce eram. Primul: profa mi-a refuzat participarea la olimpiada de română pentru scriam urât (preferând în schimb doi colegi ce copiaseră la un test). Al doilea: primul 5 din cariera mea de elevă: teza de la mate (urăsc și-n ziua de azi transformările dintr-o unitate de măsură în alta). Chestii aparent mici, dar atunci erau imense. Două zile la rând am venit plângând acasă.

Mi se părea că fusesem învinsă, eu, cea invincibilă. La naiba, acum când scriu lucrurile astea mi se par atât de… neînsemnate. Dar, cât am urât sentimentul acela. Gustul amar. Neputința.

Din eșec în eșec

eșec
sursa foto: pixabay.com
Atunci mi-am propus solemn să nu mai eșuez. Dar, credeți că am reușit?
 
Nu. Au urmat și altele. Poate mai mari. Am eșuat în relații anterioare. Am eșuat poate, uneori ca fiică sau soție. Am eșuat în unele acțiuni de la job. Am eșuat în blogging neștiind să aleg cu cine colaborez alegându-mă cu o droaie de articole scrise pro bono pe un site și apoi însușite de alții (eram prea tânără și visătoare atunci, știu). Am eșuat să-mi termin romanul ce-l aveam în lucru la 22-23 de ani, Astrid, din purul motiv că mi-a fost teamă să nu fie un eșec și ce vor spune ai mei despre asta.
 
Teama asta de a da greș mă urmărește mai ceva ca umbra mea. Și, din, nefericire, nu sunt Peter Pan să o pierd măcar o secundă. Mă gândesc constant la… multe. Ce vor spune ceilalți? Cum mă vor privi, cum vor reacționa, oare vor mai vorbi cu mine dacă dau greș? Oare sunt suficient de bună? Puneți și un strop de impostorism și iese un adevărat Mai-Tai, delicios, nu?
 
Diana, cea pe care o vedeți voi în online, e doar o fațetă (mai știți, poate, ce vă vorbeam în podcastul Vocea SuperBlog despre fereastra Johari). Am un cadran în care sunt o fetiță smiorcăită și speriată de un singur lucru: un eșec mare și gras!
 
Când vine vorba de scris, nu mă tem de ce va spune lumea despre ce scriu, știți deja că nu îmi pasă. Mă tem, însă, de două lucruri: ceea ce scriu eu să nu placă și să fiu redundantă.

Și totuși...

eșec
sursa foto: rawpixel.com, edit: canva.com

Totuși… recent am început să lucrez cu mine. Vreau să devin un soi de Diana 2.0new and improved! Și, evident, asta include și această teamă poate irațională numită în termeni mai științifici „atichifobie.”

Am învățat că e OK să vorbim despre eșecuri. Că e normal să greșești. Cum altfel să te bucuri când ai succes? Bine, recunosc, mai am ceva până procesez asta. Cum ar fi viața noastră dacă am avea doar reușite? Plictisitoare, nu? Bine, trebuie să recunosc că aceste lucruri încă îmi par un discurs mult prea motivațional și sec…

Dar, hei, articolul ăsta e un prim pas spre vindecare, nu? Cum era acea frază a lui Neil Armstrong?? „Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire”? Cam așa e și pentru mine!

Dar voi? Voi cum digerați eșecurile? Sunt oare singura exagerată?

Ori poate vrei să te abonezi prin mail pentru a fi la curent cu noutățile de aici

Alătură-te celorlalți 3.745 de abonați

%d blogeri au apreciat: