Sufăr de boala perfecțiunii. Și ea îmi aduce multe. Am o hoardă pitici pe creier ce îmi dictează poziția ideală pentru toate obiectele din casă. Alt trib îmi dictează ce milestones să bifez la job, în viața personală, în blogging și-n tot ce fac. Asta-s eu și, sincer, n-ai ce-mi face! Cumva, am învățat să trăiesc așa: cu triburile mele cotropitoare. Am încheiat chiar și un armistițiu. L-am semnat, în mod eroic, cu sânge ficțional.
Dar, boala asta, mi-a mai adus ceva cu care nu știu să mă împac: o frică numită „Eșec”. Și, sincer, frica asta, le întrece pe toate celelalte: de înec și de biciclete. (Deși, până de curând nu aș fi recunoscut asta…)
Nici nu știu când a început frica asta. Poate pe-a cincea când într-o singură săptămâna s-au întâmplat „multe” pentru tocilara ce eram. Primul: profa mi-a refuzat participarea la olimpiada de română pentru scriam urât (preferând în schimb doi colegi ce copiaseră la un test). Al doilea: primul 5 din cariera mea de elevă: teza de la mate (urăsc și-n ziua de azi transformările dintr-o unitate de măsură în alta). Chestii aparent mici, dar atunci erau imense. Două zile la rând am venit plângând acasă.
Mi se părea că fusesem învinsă, eu, cea invincibilă. La naiba, acum când scriu lucrurile astea mi se par atât de… neînsemnate. Dar, cât am urât sentimentul acela. Gustul amar. Neputința.
Din eșec în eșec
Și totuși...
Totuși… recent am început să lucrez cu mine. Vreau să devin un soi de Diana 2.0 – new and improved! Și, evident, asta include și această teamă poate irațională numită în termeni mai științifici „atichifobie.”
Am învățat că e OK să vorbim despre eșecuri. Că e normal să greșești. Cum altfel să te bucuri când ai succes? Bine, recunosc, mai am ceva până procesez asta. Cum ar fi viața noastră dacă am avea doar reușite? Plictisitoare, nu? Bine, trebuie să recunosc că aceste lucruri încă îmi par un discurs mult prea motivațional și sec…
Dar, hei, articolul ăsta e un prim pas spre vindecare, nu? Cum era acea frază a lui Neil Armstrong?? „Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire”? Cam așa e și pentru mine!
Dar voi? Voi cum digerați eșecurile? Sunt oare singura exagerată?
26 Comments
Din eșec în eșec mergi spre succes, cu perseverență, altfel nu se poate.
O săptămână frumoasă, Diana !
Mulțumesc de încurajare, Ștef! O săptămână frumoasă!
Cu mult drag !
Acolo am vrut să spun: „mergem”, acum am sesizat greșeala. Tuturor ni se potrivește.
Important este să ne ridicăm de fiecare dată și să nu stăm jos..😇
Nici eu nu am sesizat. 🙂 Da, așa este, important e să ne ridicăm 😀
Acum, esecurile nu cred ca plac nimanui. Ideea este ca ele sunt normale, naturale in viata, in procesul de invatare. E stiut ca nu suntem perfecti, ca avem mereu multe de invatat, iar esecurile sunt cele care ne ajuta, intr-un fel neplacut, ce-i drept, sa evoluam. Conteaza sa le analizam obiectiv si sa procedam in consecinta.
Da, e important să ne detașăm. Dar, uneori, frica asta devine irațională… la mine se întâmplă asta de prea multe ori.
Stiu prea bine, frica are aceasta caracteristica, de a scapa de sub control in unele ocazii. Asta e genul de frica pe care trebuie neaparat sa il lasam deoparte.
Da, cum spunea și Crengu mai sus, cu toții avem monștrii noștri. Și trebuie să îi învingem 😀
Sau sa cadem, cumva, la pace. 🙂
Da 😉
Acum că știi, accept-o, fă-o a ta și mergeți împreună prin viață; spune-i că, indiferent ce ți-ar șopti, vei ști să iei partea bună din fiecare întâmplare. Știi cum se spune: un șut în fund, un pas înainte. 🙂 Nimic nu e ceea ce pare! ❤
Fiecare are monștrii lui, am scris și eu cândva despre ai mei, poate te ajută
https://ciresdemai.wordpress.com/2016/07/04/emotivitatea-se-educa/
Mulțumesc <3
Cu drag! 🤗
🤗
Mulțumesc <3
Nu cred că ar trebui să ți irosești tinerețea în a căuta perfecțiunea, mai degrabă trăiește frumos, profită de viață e păcat să o irosești cu întrebări. Te știu puțin de pe blog, ar trebui să fi foarte mulțumită, nu mulțumită, de tot ce ai obținut și de ceea ce ești. Privește împrejurul tău, Diana!
Mulțumesc, Ane! Fac tot ce pot pentru a mă lupta cu această frică. Sper să îmi și iasă!
Am cantat 11 ani de zile. Ma duceam la concursuri mari de muzica -aici in tara- si vedeam cu parintii altor copii se pupa si se tutuiesc cu nonsalanta cu juratii. Asa, in vazut tuturor. Apoi aflam de la preselectii cine ea trofeul, doar pentru ca are o colaborare cu X sau cu Y. Treaba asta m-a calit si am pus la suflet cativa ani, mai ales ca eram o copila si mi-a fost ranit talentul in primul rand. Cand am ajuns la concursuri in afara tarii am vazut cum se schimba lucrurile si cum sunt apreciata la adevarata mea valoare. Cum totul e pe fata, punctele se acorda ca la Eurovision si diplomele sunt scrise pe loc, pe scena iar trofeele gravate la fel, ca la UEFA Champions League. Atunci m-am intarit. Greseli fac, cu siguranta. Insa nu am parte de niciun esec pentru ca intotdeauna exista o parte buna. Nu ma fac placuta cu ceva- cui ii pasa? Poate nici mie nu mi-ar placea fata unui cititor din spatele ecranului. O nota mica? N-am luat niciodata sub 7 in liceu si am venit la facultate si am luat 2, asa, pe ochi frumosi. Am avut parte de multe socuri insa din toate am avut de invatat ceva, din toate am luat ceva bun. Si mi-am invatat psihicul ca nu exista esec. Da, fac greseli ca orice om, insa toate au un fir bun in ele, pe care il pastrez
Of, la noi PCR-ul va funcționa multă vreme pentru că mulți așa ai prins de la părinții lor. Trist. Da, greșelile ne și călesc, dar mie îmi e frică de ele…
Nu sunt în măsură să te judec cât eşti sau nu eşti de exagerată. Personal dacă am eşuat!? Sigur că da! De multe ori, dar lumea nu s-a oprit şi nici eu. Am căzut în genunchi doborâtă de „n” ori, dar m-am ridicat şi am continuat să merg. Dacă mi-e frică de eşec!? Oarecum! Sunt „vulpe bătrână”, versată în ale vieții furtuni. Sunt imună! Şi, crede-mă, te vei imuniza şi tu! Eşti prea tânără şi (cred!) prea orgolioasă! Toate se învață!
Oh, m-au nimerit, sunt orgolioasă din plin 🤣 dar îmi e și frică să nu dezamăgesc… Mulțumesc ❤️
Cine te cunoaşte, te va înțelege! Cine te cunoaşte nu poate fi dezamăgit dacă ceva nu a fost foarte bine! Şi încă ceva: nimeni nu-i perfect! Chiar şi tu ai recunoscut asta!
Mulțumesc <3
In franceză „échecs ” este jocul de sah, din care se pare că ar deriva și eșecul despre care vorbim. Suntem într-adevăr niște pioni ai vieții ce încercăm să ne mișcăm în toate sensurile posibile, urmărind victoria nicicum o nereușită. La final de partidă, drum, cale, încercare, țintă, indiferent dacă victoria este de partea noastră sau nu, ne rămân bucuriile, mișcările, dansul, improvizațiile și tot ceea ce am întreprins și învățat, acumulat pe traseu. Care ne-ar putea ajuta în viitor să schimbăm jocul. Important este să nu renunțăm la vis, la bucurie, la schimbări radicale doar de frica unui eventual eșec. Peste ani, lucrurile abandonate vor durea mai tare decât un oarecare eșec…
Frumos spus, Simona, o să țin minte ❤️🤗