Recenzie Ardei iuți sau Povești perfecte la imperfect

recenzie ardei iuiti

Mulți fug de proza scurtă. Unii pentru că au nevoie de timp pentru a îndrăgi personajele, a digera acțiunea, vor mai multe detalii etc. Alții pentru că le e teamă că se va termina prea repede. Dar, eu nu fug de ea. Eu alerg spre proza scurtă ca o fetiță ce aleargă desculță pe un câmp cu flori: veselă, liberă, deschisă la aventură. (Dacă vi se pare că am scris bălării să mă scuzați, dar pe mine una chiar mă entuziasmează acest tip de scrieri).

Nu o dată am spus că adevărata provocare a unui scriitor e să scrie povestiri, schițe, nuvele – asta pentru că are mult mai puțin spațiu la dispoziție pentru a capta cititorul. Ce dovadă mai bună a măiestriei unui scriitor mai vreți decât asta: captarea publicului într-un text de dimensiuni reduse?

Evident, cum sunt așa un fan al prozei scurte, aveam de mult în vizor volumul Ardei iuți. Povestiri la imperfect semnat de Nicoleta Beraru și apărut la editura Libris (actual Creator) în 2018. E o carte foarte apreciată în grupurile de literatură unde îmi fac veacul (într-un mod mai mult neobservat, evident).

Despre Ardei iuți. Povestiri la imperfect

Volumul cuprinde 31 de povestiri – toate marcate cumva de o pendulare a autoarei între două țări ce parcă vin din lumi diferite: România și Belgia. Găsim aici melancolii diverse, doruri de expat, situații amuzante. Toate livrate cu franchețe, delicatețe și talent. Poveștile curg, dar fără a lăsa cititorul indiferent. Nicoleta Beraru ne prinde în mrejele ei ușor și, totodată ferm.

Dar, de ce Ardei iuți? De ce nu Ardei copți, cum e titlul primei povestiri din volum? Eh, pe vlog am enunțat teoria mea:

OK, asta e teoria mea… Și acum să discutăm despre partea a doua a titlului: Povestiri la imperfect. De ce alegerea acestui timp? Eu zic că e o alegere bine-gândită, ideală chiar. Dincolo de sensul cuvântului imperfect și de toate implicațiile ce le atrage, mai e și valoarea stilistică a acestui timp verbal.

Întorcându-ne în timp, la lecțiile de gramatică, poate ne amintim cum imperfectul e specific literaturii de amintiri, este un timp al narațiuni subiective, al evocării. La imperfect, timpul povestit este alungit, dus spre timpul povestirii, conferind senzația de simultaneitate și permanență. Tot la imperfect, descrierile au un caracter dinamic, în comparație cu cel static al prezentului. Toate acestea se văd perfect în cartea Nicoletei Beraru.

Desigur, în carte nu este folosit doar imperfectul (deși ar fi fost doar interesant), dar cumva eu una am transferat toate aceste implicații povestirilor pentru că li se potrivesc precum o mănușă. Textele din Ardei iuți sunt atemporale, vii – îți lasă impresia că s-au petrecut chiar lângă tine.

ardei iuti
sursa foto: goodreads.com

Cum am citit cartea?

Adevărul e că nici eu nu știu când și cum am citit cartea. Parcă a fost doar o clipă. Atât de repede am curs printre rânduri! Mi-a plăcut totul: stilul, ritmul, poveștile în sine. Dar, evident, am avut și o poveste preferată: Jesus Is My Boss. Amen – zău de nu vreau să fiu ca măicuța Albertine când o să fiu… mare! Dar, cum e ea, cum sunt celelalte povești, va trebui să aflați citind cartea! Sau poate ați citit-o deja, caz în care vă rog să-mi spuneți ce impresie v-a lăsat!
Sharing is caring:

Ori poate vrei să fii la curent cu tot ce scriu?

Introdu adresa de mail în căsuța de mai jos și te anunț de fiecare dată când public!

 

Loading