Em Sava: scriitor între două lumi, fidel limbii române

Pe Em Sava o știu de atâta timp încât uneori am impresia că parcursurile noastre sunt pe undeva legate. Nu doar că suntem amândouă bloggerițe, dar am și apărut amândouă în volumul Pastile de nesomn coordonat de Corina Ozon. Apoi, ea mi-a luat-o cumva înainte: a publicat Pași alături de Axel la editura Eikon, apoi a lansat Ana și, mai nou, volumul de poezie Fluturi și alte frunze la SIONO.

Pe numele ei real, Ela Mihu, scriitoarea orginară din Ardeal a fost întotdeauna pasionată de cuvinte și de limba română (ba chiar a și predat-o, atât în țară, cât și în afara granițelor noastre). A colaborat și cu diverse edituri în calitate de corector și redactor. Printr-o „joacă a destinului”, cum ea însăși spune, a ajuns în Canada unde, printre altele, colaborează cu ziarul Observator de Toronto. De asemenea, mai scrie și în publicații precum: Itaca din Dublin,  Alchemia, o altă publicație în limba română din Canada, Catchy, La Revista și, să nu uităm, de blogul ei: Sweet & Salty.

Își semnează textele simplu, cu pseudonimul Em Sava (Em venind de la inițialele ei, iar Sava de la satul bunicii evocat sublim în romanul Ana). Dar, mai bine, o descoperiți voi în interviul ce urmează!

Bună, Em, îți mulțumesc tare mult că ai acceptat acest interviu. Prima întrebare e simplă (zice-se) și clasică: cine ești tu?

Wow! Asta da întrebare. Multe sunt eu. Nu știu ce mă definește în primul rând și cred că cel mai greu este să vorbești despre tine însăți. Sunt omul care iubește scrisul și, la modul general, care face din lămâile vieții limonadă. Omul care nu are niciodată timp pentru că se implică în prea multe proiecte și are o dificultate în a zice: „nu”.  Omul cu pix roșu (cu pretenții în loc de mină), omul căruia îi place ca lucrurile să iasă spre perfecțiune, indiferent că e carte, prăjitură sau curățenie în casă. Cunoscătorii știu ce spun.

Trăiești, cumva în două lumi: România și Canada. Simți cumva că aparții mai mult vreuneia dintre ele? Sau ești undeva pe la mijloc?

Ai spus bine. Trăiesc în două lumi. Însă, deși m-am îndrăgostit de țara asta din prima secundă, nu am trădat-o pe cealaltă. Am două acasă, așa că aici sunt la fel de adaptată cum sunt când mă întorc în România. Lumea se miră că nu m-am schimbat. Păi, de ce m-aș schimba? Eu mă mir de cei pe care străinătatea îi modelează altfel și le influențează comportamentul și limba.

Cum ai descoperit scrisul? Sau te-a descoperit el pe tine?

Cred că m-am născut cu el, la fel cum m-am născut cu nas ori cu picioare. Întotdeauna am inventat și rotunjit și văzut un pic altfel lumea decât cei din jurul meu. Chiar și înainte să cunosc literele. Deci tot un fel de scris a fost și atunci.


Scrisul în română îți vine atât de natural, de cald. Ai scrie vreodată în engleză, că tot vorbeam de Canada mai sus?

Nu aș scrie în engleză pentru că limba engleză pentru mine e doar mijloc de comunicare. Româna e altceva. Româna e spațiul meu de joacă unde pot să fac orice sau am iluzia că pot face orice. Nu am restricții. E greu de explicat în cuvinte. La cerere mi-am tradus câteva texte și nu exclud să o mai fac, ori chiar să scriu un volum bilingv. Însă scrisul pentru mine este ca un film ce rulează în interiorul meu. Și se întâmplă românește. Vorbesc în engleză și gândesc în engleză, dar scriu românește și, eventual, traduc în engleză.

Deși tu scrii poveștile tale, de sine-stătătoare, ai debutat cu un roman scris la patru mâini, Pași, scris împreună cu Axel. Cum a fost experiența?

Foarte interesantă experiența și pe to do list este și volumul doi al aceluiași roman, pentru că cititorii au cerut continuarea. Așa cum știi, Pași a început ca text de blog și pur și simplu așa s-a concretizat. A fost ca un fel de ping pong cu un scriitor foarte talentat, Axel alias Radu Prodan. A ieșit bine, iar culisele cărții ascund foarte multă muncă. Plănuim să repetăm experiența ceva mai încolo. Când o fi timp.

Apoi a venit Ana. Mi se pare un proiect de suflet, scris cu drag, cu dedicare, cu dor. Ce ne poți spune tu despre acest roman? Ți-a fost ușor să-l scrii sau ai avut momente în care te-au năpădit amintirile?

Am mai spus și altădată că scrisul mă scrie. Mi-e ușor și greu în același timp să scriu pentru că am foarte multe reveniri unde pixul roșu intră în acțiune. Ana a fost scris timp de doi ani de zile. Muncă asiduă. Fișe. Mult research. Colaborare cu un istoric și cu cineva de etnie maghiară. Săpat după lexicul vremii, pentru că nu știu și nu am auzit poate nici jumătate dintre cuvintele folosite. Am avut dorința Anei reale, cea care a devenit protagonista romanului, scheletul acțiunii,  iar eu a trebuit să fac restul. Să adaug, să îmbrac, să vin cu ficțiunea. Amintirile și dorul și nostalgia m-au năpădit mai târziu, când l-am recitit.  Pentru că abia atunci am avut puterea să mă detașez și să văd întreg tabloul.

Ai publicat și un volum de poezii, Fluturi și alte frunze. Ce loc are poezia în viața ta?

Eu trăiesc poezia. O simt în anotimpuri, am momente de bucurie lirică. Dar nu scriu poezie. Am accese de spumă de șampanie, de fluturi și frunze. Eu am pus în acel volum emoții și trăiri de moment. Mi-e drag volumul, însă cel mai puțin am vorbit despre el. Pentru că nu scriu poezie.

Și totuși, dacă ar fi să scrii doar un singur fel de texte, ce ai alege: proza sau poezia?

Clar proză. Îmi place provocarea, iar romanul este cea mai grea construcție posibilă. Povestea scurtă sau poezia sunt ușor de ținut în lesă, de creionat emoții, de dăruit un deznodământ fericit sau nu.  Dar construcția unui roman, cu personaje și reverberări de situații, cu reveniri, cu introspecții, cu râs și plâns pe termen lung… Răspuns e proza lungă.

Să vorbim puțin și despre editura SIONO, proiect în care ești implicată. Cum a luat naștere și ce aduce diferit pe piața editorială?

Editura SIONO e o hotărâre în joacă și suma unor experiențe. Am colaborat cu RAO și Paralela 45 ca redactor, am lucrat mult în calitate de corector, așa că zona asta îmi era cunoscută. Așa cum știi suntem cinci persoane în spatele SIONO. Am început-o cu ideea că, dacă merge, merge, dacă nu, asta este.

Am avut un pic emoții să scot „Ana” cu o editură inexistentă la ora aceea, dar a fost o decizie foarte bună. Cel puțin așa pare până acum. Au fost scoase șase sau șapte tiraje ale cărții „Ana” ceea ce nu e puțin lucru.

Cum simți tu piața de carte din România? Se mai citește la noi?

Se citește mai puțin în toată lumea, pentru că oamenii își împart timpul. Dar cititorii sunt un segment special, format de cei pasionați de carte. Nu am făcut studii de piață, dar cărțile SIONO sunt citite, sunt cerute. Așa că presupun că răspunsul este afirmativ.

Citești autori români contemporani? Ce impresie ți-au lăsat?

Am citit autori contemporani extraordinar de buni. Extraordinari. Cu majuscule. Nu dau nume pentru că sunt o uitucă și aș risca să uit pe vreunul. Dar să știi că am citit și maculatură. Chiar în vara aceasta am mers la pomul lăudat și am fost crunt dezamăgită. Nu de autorul respectiv, ci de gustul foarte sărac al publicului care îi dă vot de încredere. Până la urmă și cititorul trebuie educat. Dar la noi în România există autori extraordinar de buni și acum, de când cu SIONO mă bucur de două ori. Pentru că putem să facem ceva pentru ei.

Revenind la scris, ai un ritual anume sau pur și simplu scrii oricând, oricum?

Nu am niciun ritual. Scriu când am inspirație.

Ai superstiții legate de scris?

Nu. Eu fac de obicei ce îmi dictează intuiția.

N-am superstiții, dar am emoții. De fiecare dată când „scot în lume” ceva, sunt fiartă de emoție.

Unde greșesc cei mai mulți scriitori aflați la început de drum?

Nu știu dacă greșesc, pentru că fiecare experiență e personală. Fiecare culege informații și pornește pe drumul care crede că se potrivește.
Privind în urmă nu aș zice că am greșit. Am luat oportunitățile care au venit la vremea respectivă pentru că mi s-au părut cele mai potrivite. Sigură ca experiența te învață, dar nu cred că există un drum bătătorit pe unde să mergi. Nu spun că neapărat aș face la fel. Probabil că nu, însă la ora aceea așa am crezut că e bine.

Câtă nevoie e de un editor? Așa cum ai zis, ai lucrat în branșă, deci ai experiență în ambele baricade.

O carte nu se publică oricum. După o săptămână nu te răzgândești să o faci altfel. Ai un material bun de rochie, dar te duci la croitor, nu îți bagi singură foarfeca să o croiești.

Cartea asta cu foi de hârtie și coperte cu numele tău rămâne în timp. Dăinuie. Ai o responsabilitate față de ea și față de tine. Nu e o decizie ușoară.

Părerea mea, din perspectiva experienței mele, e că editura este esențială. 

Ce ai fi vrut să știi despre scris atunci când erai la început?

În primul rând eu nu am avut habar că voi publica. Nu mi-am pus probleme și nu am căutat rețete. Adesea sunt întrebată cum se scrie, ce sfat pot să dau. Răspunsul meu e că habar nu am. Nu am fost vreodată la început, ci am început să public pentru că așa au căzut zarurile. O revistă a publicat un articol scris de mine, trimis la vremea aceea de altcineva. Eu nu am avut curaj. De acolo a început totul. 

Ce surprize ne pregătești? Bine, eu știu de una…

SIONO Editura pregătește mereu și mereu surprize. Una dintre ele este a doua ediție a „Anei” care a avut o evoluție spectaculoasă. Cartea va avea o altă copertă, semnată Sandra Segal și pictura Iuliei Schiopu. Va fi prefațată de valorosul critic Iulian Boldea, o somitate a culturii contemporane românești, iar la final vor fi câteva pagini cu fragmente din recenziile voastre. Nu sunt nici toate și nici integral puse pentru că au venit foarte multe. Însă, colegii mei au făcut o selecție. Eu aș fi fost, probabil, mult prea subiectivă.

Cartea apare la moment aniversar. SIONO editura împlinește în curând primul ei an de viață.

Ne lași un gând de încheiere?

Îți mulțumesc pentru întrebări și pentru că te-ai gândit la mine și vă doresc tuturor cărți bune, deschizătoare de minți și suflete.