Cuprins
Dacă în prima parte a interviului am pus accentul pe latura literară a Dianei Farca, e timpul acum să explorăm și alte fațete. Vă spuneam, doar, că e un om fascinant. E greu să o definesc căci face atât de multe, iar portretul ei e compus din nuanțe ce acoperă tot spectrul culorilor. Așa că, haideți să continuăm de unde am rămas!
Diana Farca despre... darul de a dărui celor din jur
Ești implicată în acțiuni filantropice și de voluntariat. De când faci asta, de ce și cum simți că aceste acțiuni te ajută și pe tine, nu doar pe cei pe care îi sprijini tu?
Am scris într-una dintre cărți că „nimeni nu a sărăcit dăruind și nimeni nu s-a pierdut pe sine iubind”. Ajutorarea celorlalți sau a animalelor este urmarea firească a unei adolescențe marcate de lipsuri și mi-a îmbogățit, pe toate planurile, existența. Bobby Sager, care a stat la baza serialului „The Philanthropist”, a mediatizat filosofia ajutorului „din mână în mână”, pe care o îmbrățișez. Regăsiți detalii din expedițiile sale în expoziția fotografică „The Power of the Invisible Sun”, organizată sub egida UNHCR – Agenția Națiunilor Unite pentru Refugiați.
În ce astfel de acțiuni ești implicată la ora actuală?
De Crăciunul anului 2015 am înființat grupul de Facebook „Dreams come true”, prin care sprijinim periodic – cu o mâna de amici – familii cu mulți copilași și o situație materială precară, din județele Timiș, Hunedoara sau Caraș-Severin. Vă invit să contribuiți când și cum puteți. Campania de utilare a bibliotecilor publice comunale e proiectul pe care mă concentrez momentan.
Consideri că toată lumea ar trebui să se implice în astfel de proiecte sau doar cei extrem de motivați?
Ne naștem cu o vocație umanitară. Compasiunea ne adapă esența divină și ne readuce laolaltă. Voluntariatul transcende motivații, tendințe sociologice, obiceiuri sporadice și mofturi. Pentru mine, un om care în adolescență abia a avut bani pentru încălțări sau mâncare, a ajuta este singurul mod de a trăi, nu pentru că aș fi nespus de bună sau aș avea vreun complex de salvator, ci pentru că m-a înzestrat Dumnezeu cu o memorie remarcabilă, care nu mă lasă să îi uit originile tare modeste.
Diana Farca despre... arte și pasiune
Eșți implicată și în proiecte cinematografice. Cum ai ajuns să colaborezi cu o asociație de filme?
La începutul anului 2019 am filmat cu membrii ei trailerul romanului „Spitalul de suflete”. Întâmplarea face că echipa lor s-a cristalizat cu ani în urmă, după un eveniment caritabil la care am participat împreună. Asociația s-a aflat într-un impas cu materializarea celui de-al doilea lungmetraj. I-am sprijinit atât cât am știut și am putut. S-a legat o colaborare fructuoasă, din care am învățat multe, mai ales că am preluat și atribuții de PR pentru lansarea primului film în rețeaua „Cinema City”. Au fost și momente pe care nu le doresc nimănui, cum ar fi înjunghierea din sala de cinema, la care am asistat neputincioasă și am sunat la poliție etc.
Am învățat să scriu scenarii și am conturat povestea „Noi doi”, care li s-a părut un proiect prea îndrăzneț, așa că am considerat înțelept să ne separăm drumurile, pentru că nu doresc să înham pe nimeni la proiecte în care nu crede. Sper că vom colabora în viitor, sub egida „Elefilm”, poate chiar pentru producția distopiei amintite, mai ales că am găsit o locație superbă pentru filmări, în Toscana, și întrăm în linie dreapta cu pregătirile pentru evenimentul de record mondial, după care putem începe preproducția. Din echipă îmi doresc tare mult să facă parte regizorul Narcis Constantinescu, care mă ajută cu grafica editurii de la începuturi, Adrian Danciu, care lucrează ca DOP – Director of Photography pentru „Național Geographic”, în Statele Unite și alți români extrem de talentați.
Ce proiecte ați derulat până în prezent? E vreunul care ți-a fost mai drag?
Fiecare proiect profesional e ca un copil, în creșterea căruia am investit credință, energie și timp. „Pisica Verde” a fost primul lungmetraj, „În Șoaptă” a fost cel de-al doilea. Între timp asociația a mai lucrat la câteva proiecte interesante, iar eu am conturat distopia „Noi doi”.
Ce planuri de viitor ai legate de acest domeniu? Citisem pe Social Media ceva despre un documentar?
Prioritar este lungmetrajul „Noi doi”, care marchează începutul unui domeniu de activitate complet nou, care se împletește nespus de frumos cu scrisul și cu alte visuri în curs de materializare. Vor urma două documentare, unul despre traficul de ființe umane, care urmărește povestea unor femei-eroine, vândute ca marfă în adolescență, care au evadat din Iadul rețelelor de proxenetism, au astăzi familii reușite și cariere formidabile. Al doilea este despre exodul unor români remarcabili în străinătate și efectele sale.
Și, totuși, scrisul și cinematografia sunt doar două dintre pasiunile tale artistice. Dar, despre muzică ce îmi poți spune?
Compun versuri din pură pasiune. Până acum au fost doar proiecte pop, în engleză sau în spaniolă, despre care abia aștept să auziți. În 2018 am condus de la Lugoj la Timișoara și un uliu era să mi se izbească de parbriz. Am oprit în prima parcare, ca să mă reculeg, am auzit o piesă interesantă la radio și am compus o cerere în căsătorie. Nu mă întreba cum și de ce. Am ureche muzicală, am dansat și am făcut coregrafii pentru trupe de la noi, dar voce n-am nici cât o găină beată. Ca și gusturi sunt copil bătrân, ascult de la clasică la gospel, jazz, soul, funk, rock, R&B sau minimal. Iubirea mea pentru muzică se regăsește în cărți și e trainică. Îmi amintesc că cea mai bună prietenă, Daniela Meilă, lua lecții de pian în liceu, la Colegiul Național de Artă „Ion Vidu”. Cum știa că îl ador, dar nu am bani pentru lecții, mă ruga să o însoțesc. O priveam fascinată și nu scoateam două vorbe. Cum descifram portativul, am învățat căderi de clape sau piese banale ca „Podul de piatră”.
Și pictura – ce rol are ea pentru ține?
Am frecventat câțiva ani Palatul Copiilor din Timișoara, unde învățau și cei de la Școala Populară de Arte. Am avut expoziții colective și mi-a folosit la prima copertă de carte, pentru că nu știam vreun grafician talentat, așa că am ajutat la desen. În prezent mâzgălesc ca să mă eliberez de stres, fără așteptări sau vreun scop anume. Am „animat” pereții casei și îmi bucur copilul interior.
Diana Farca despre... business și lecții învățate
Mereu am fost curioasă: cum se împacă latura ta artistică și cea pragmatică?
Acum nu se mai ceartă între ele, pentru că îmi onorez vocația. Glumesc, dar înainte mi-am risipit energia între un job și o afacere care nu mi-au plăcut și scris, din rațiuni materiale lesne de înțeles, într-o țară vitregită din punct de vedere cultural. Când am învățat să echilibrez cele două emisfere cerebrale am început să fructific darurile pe care le-am primit la naștere.
Care a fost cea mai mare reușită a ta în business?
Aș putea să îți detaliez realizări ca perioada în care am lucrat ca manechină în Germania, gestionarea primei redacții online din România sau obținerea documentației pentru primele parcuri eoliene din sud-vestul țării, dar ne împiedicăm zilnic de clișee egotiste, așa că cea mai mare reușită de până acum este că trăiesc făcând ceea ce iubesc. Sunt zile în care lumea pare cu susul în jos și în care mă rog ca să găsesc puterea de a merge mai departe, pe drumul ales, dar onorarea vocației, prin cele cinci cărți scrise până acum, rămâne cea mai mare binecuvântare.
Dar cel mai mare eșec? Ce ai învățat din el?
În 2019 am pus bazele unei francize alimentare cu automate de pizza. Ideea mă bântuia de doi ani și am gândit-o ca o sursă constantă de venit, pe lângă sumele rezultate din vânzarea de cărți, evenimente, colaborări etc. Ideea a luat avânt online rapid și mi-am investit în firmă toate economiile. Pentru că socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg, utilajul cumpărat ca nou, cu peste douăzeci de mii de euro, s-a defectat imediat după instalare. Firma vânzătoare a pierdut procesul din prima instanță, dar a apelat sentința, într-o încercare de a amâna restituirea sumei. Credința mi-a fost ancoră pe durata furtunii. Eșecul m-a călit, m-a învățat să îmi pun încrederea în Dumnezeu, nu în oameni și să mă raportez altfel la bani.
Diana Farca despre... lumea în care trăim
Te-ai gândit vreodată să te muți definitiv din România? O persoană că ține, sigur ar avea mai multe oportunități pe alte meleaguri (cred că ai mai auzit asta).
Aud adesea. Am stat temporar la București și la părinții mei, care locuiesc în străinătate. Nu m-aș muta din rațiuni materiale, ci pentru a învăța, a evolua profesional sau din motive personale întemeiate. Mă bate gândul să mă înscriu la doctorat, fie la Bologna, fie în California, în funcție de specialitate (literatură, teologie sau cinematografie).
Ce crezi că ar putea fi îmbunătățit la societatea românească și ce ar trebui să fie păstrat exact așa cum e?
România este o țară splendidă, pe care o iubesc, măcinată de educația precară, în care judecata, bârfa, pupincurismul, birocrația și corupția par la ele acasă. Fără toate acestea am putea evolua într-o direcție benefică.
Dacă ai fi la guvernare pentru o zi, ce legi ai da și ce legi ai abroga?
Aș crea cadrul legal pentru aplicarea legii privind risipa alimentară, după modelul francez, care să îndemne supermarketurile și alte companii din domeniul alimentației publice să doneze mâncarea persoanelor aflate în dificultate. Tot din lipsa educației probabil, cumpărăm și aruncăm foarte mult, deși peste 150.000 de copii români merg la culcare flămânzi. Evit să dau alte sfaturi, deși am studii juridice, pentru că analfabetismul ideologic sau funcțional i-a transformat pe mulți în „părieriști de cursă lungă”, care dezbat cu lejeritate alegerile altora, epidemiologie, politică, fotbal, tenis ș.a.
Diana Farca despre... mici detalii din lumea ei
Cum ne apropiem de final, aș vrea să îți pun și câteva întrebări „fulger” care mă macină la ora actuală:
Ce carte ai acum pe noptieră?
„Bastardul” lui Daniel Zarnescu, o enciclopedie ambulantă.
Care este locul preferat de scris?
Oriunde, în echilibru, cu muzică.
Care este locul preferat de citit?
Oriunde, mai ales în natură, cu liniște.
Subiectul pe care nu l-ai aborda niciodată într-o scriere?
Scriu despre orice, mai puțin rețete afective (cinci moduri de a cuceri o femeie, trei feluri de a enerva un bărbat etc.). Suntem suflete, nu eclere.
Orașul preferat de pe mapamond?
Stendhal a fost copleșit de frumusețea Basilicăi Santa Croce din Florența, unde e înmormântat Michelangelo, artistul meu preferat. Plâng, de bucurie, ori de câte ori revăd picturile și sculpturile orașului renascentist.
Ce planuri de viitor ai? Desigur, din cele pe care ni le poți împărtăși?
„Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i planurile tale”, vorba unui celebru cineast. Am multe proiecte care mă entuziasmează, dar prefer să le consolidez în tăcere și să îl las pe Creator să mă surprindă.
Ne lași un gând de încheiere?
Multe personalități creative, adaptabile, descoperă la psiholog că depresia le-a fost alimentată de traume și de histrionism sau nevoia de a fi pe placul celorlalți. Așa am dezvoltat relații codependente și m-am scufundat într-un hău interior din care nu am văzut scăpare, însă Dumnezeu s-a îndurat de mine și mi-a altoit, prin suferință, granițele interacțiunilor umane. Am încetat să mai confund ipocrizia cu bunătatea și am început să înfloresc pe calea mea. Alții aleg în continuare jugul victimizării, pentru că libertatea presupune responsabilități pe care nu vor să și le asume. Părintele Savatie Baștovoi scria în „Cartea despre femei” că încercarea de a părea e începutul minciunii. Vă invit să trăiți pur și simplu, fără strădanie inutilă, pentru că ceea ce căutăm ne caută, după înțelepciunea lui Rumi.
Îți mulțumesc, Diana, pentru răspunsuri, pentru inspirație și pentru toate pozele minunate care au ilustrat aceste două articole!