Femeia puternică, eroina care și-a păstrat feminitatea (gp)

„Poți să fii fabuloasă la vârsta de 30 de ani, încântătoare la 40 de ani și irezistibilă pentru tot restul vieții.”  Coco Chanel spunea asta despre femei și mi se pare extrem de relevant și actual. Sunt o feministă convinsă, fără a merge însă până în latura extremă.  Femeile puternice, femeile importante care inspiră, există peste tot. E nevoie doar să le vedem și descoperim poveștile iar apoi să le facem cunoscute. Povestea despre femeia puternică, eroina care și-a păstrat feminitatea chiar trecând prin război, o veți desoperi mai jos. Femeia puternică , eroina care și-a păstrat feminitatea Prima femeie din viața mea, care a contribuit enorm la ceea ce sunt, este firesc, mama. Și cred că sunt în asentimentul multora cu această afirmație. Îmi amintesc cum îmi doream să am silueta ei, blândețea, eleganța și tenul ei.

Câți nu ne divinizăm mama, nu ne dorim să fim ca ea? Iar ea, mama se mulțumește doar cu puțină iubire și respect. După mama, bunica a fost una dintre femeile despre care pot spune, că și-au lăsat amprenta asupra mea. Femeia puternică, eroina care a știut să-și păstreze feminitatea, eleganța, în ciuda tuturor greutăților. Inspirația feminină din viața mea. Am înțeles-o mai târziu, poate cam prea târziu pentru a-i mai putea mulțumi pentru asta. Altfel, știa cât o iubesc și o respect. Destin și putere Destinul său și puterea de a trece peste toate obstacolele pot fi cu adevărat subiectul unui roman. Asta, pentru a întări expresia ”Viața bate filmul”.

În viața mea am întâlnit femei senzaționale, femei de succes, femei extraordinare. Cred totuși, că nicio provocare a vieții nu se poate compara cu puterea de a trece peste pierderea mamei, a casei sau printr-un război. Povestea aceasta de viață poate fi  povestea multor femei. Eu voi încerca să le spun (scriu) pe toate care le voi descoperi.  Deocamdată însă știu povestea unei femei puternice care a fost bunica mea și o voi spune pe scurt. Liuba fetița Liuba, fetița cu ochi albaștri asemeni cerului senin, s-a născut în Cernăuți. Era un copil fericit, fără griji, care se bucura de dragostea părinților. Avea un sigur frate, ofițer superior în armată , dar deja căsătorit. Acesta locuia cu familia sa, soția și copilul, în propria lor casă, prin urmare, Liuba rămăsese singură cu părinții. La 12 ani, Liuba rămâne fără mamă și printr-un concurs de împrejurări neclare, ea și tatăl său pierd casa și toată agoniseala. Singurul lucru pe care reușise să-l salveze micuța a fost un inel de valoare excepțională, care aparținuse mamei ei. Era chiar inelul de logodnă al mamei, o bijuterie veche de familie pe care fetița o ascunsese într-o batistă.

Rămași pe drumuri, tatăl o duce să locuiască pentru o scurtă perioadă la fratele ei. Fratele era plecat iar soția acestuia, deși mamă, nu o trata pe Liuba ca pe un copil tocmai rămas orfan. Dimpotrivă, Liuba trebuia să aibă grijă de copilul fratelui și să ajute la treburile casei.

Drumul vieții a adus-o în România

Copila nu rezistă mult toanelor și persecuțiilor la care era supusă de propria rudă și își roagă tatăl să o ia de acolo. Părăsesc împreună Basarabia și vin în România, unde tatăl se recăsătorește. Frumoasă, foarte elegant îmbrăcată, deși avea doar 16 ani, reușea să întoarcă capete pe oriunde mergea. Ochii săi albaștri  îl cuceresc pe loc și iremediabil  pe tânărul de 22 de ani, înalt, chipeș și de o blândețe rar întâlnită. Și începe o poveste frumoasă care duce la căsătorie și o viață împreună până ce moartea i-a despărțit. Și-au construit casă, s-au iubit, au avut copii, au muncit și trăit viața anilor ′30, așa cum erau ei. Cu bune și rele. La un an după nașterea celui de-al patrulea copil din familie, s-a declanșat al doilea război mondial.

Cum era de așteptat, bunicul, tânărul de 31 de ani a fost înrolat și a plecat pe front.

Războiul

Bunica a rămas acasă cu cei 4 copii și mama adoptivă a bunicului, cu munca și îngrijitul animalelor. Soldații ruși erau cei mai răi. Luau tot ce găseau, le sacrificau animalele, luau fetele, goleau cămările sau beciurile de merinde. Bunica a reușit să țină piept și lor, și foametei, și bolilor. Pentru ca rușii să nu se lege de ea sau de fete, se ascundeau în pod, unde urcau și mâncarea. Rămânea bătrâna care îmbrăca un capot ponosit și murdar peste cîmașa albă, țesută în casă. Când bunica mi-a povestit prima oară că ”Mămăica” își dădea și cu funingine pe față și pe mîini, se acoperea cu o broboadă mare neagră și se sprijinea într-o bâtă, mi s-a părut amuzant. Mai târziu am înțeles că nu era deloc vorba despre așa ceva.

De rolul Mămăichii depindea soarta celor din pod. A copiilor și a bunicii.

Femeia puternică, eroina din spatele frontului

Bunica a fost un fel de erou din spatele frontului. Femeia care a reușit să -și apere copiii, casa și demnitatea în plin război. Și în tot acest timp, să nu-și piardă feminitatea. Îmi amintesc cum povestea că după ce s-a sfârșit războiul și-a scos pantalonașii din dantelă, rochia ”bună” și pălăria și a ieșit cu fetele la horă. Și mai mult de-atât, oricât de greu i-a fost, nu a vândut, pierdut sau înstrăinat inelul de logodnă moștenit. Spunea că i-a purtat noroc, îi transmitea energie și siguranță, și că-l simțea ca pe un adevărat talisman.