Îndoielile? Fac parte din proces. Despre îndoiala de sine

îndoiala de sine
sursa foto: canva.com

Cuprins

Scriu acest articol duminică, pe la prânz. Am dat deja o tură de răspuns la comentarii pe blog, pe Facebook. Nu mă așteptam la atâtea reacții la articolul meu despre succesul în blogging, ba chiar a ajuns și într-un top al celor mai comentate articole pe Zelist (deși nu-i mai știu relevanța, e acolo).

Cum e sfârșit de săptămână (acum, în momentul scrierii, căci articolul va vedea lumina blogosferei pe miercuri), îmi permit un cheat meal. Ronțăi o napolitană din aceea mică și pătrățoasă de la Lidl și mă gândesc: „la naiba, lumea chiar apreciază ce scriu!”. Bine, adevărul e că știam asta. Însă îndoielile… sunt tot acolo, în mintea mea.

Uneori stau mai retrase, la pândă, precum leoaica tânără numită „iubirea” din poezia lui Nichita, pregătite să-mi sară în față. Doar că ele sunt mai letale decât însăși iubirea. Mă prind uneori atât de strâns în ghearele lor negre încât simt că nu mai am scăpare, că voi fi devorată.

Însă dacă am învățat ceva din toate cursurile de scriere, ei bine, acel lucru e că îndoiala de sine e parte din proces. Dar, oare am ajuns să fac pace cu ea? Eh, să vedem…

Când e bună îndoiala de sine și când devine toxică?

îndoiala de sine
sursa foto: pexeles.com

Conform MindDoc un strop de îndoială e bun. E ca un mecanism poka-yoke* care ne permite să realizăm că nu avem întotdeauna dreptate, că nu suntem cei mai străluciți, miezul din dodoașcă ș.a.m.d. Nimeni nu e!

Îndoiala de sine în doze moderate ne ajută să ne punem întrebări, să ne provocăm, să ne auto-depășim. Dar, atunci când exagerăm, ea devine otravă pentru sufletul nostru. Atunci când ne îndoim prea mult de noi, micile eșecuri se transformă în niște căpușe ce se hrănesc cu încrederea și stima de sine, dar și cu eficiența noastră. Și ce e mai rău e că îndoiala de sine are multe fețe:

Și ce e mai rău e că mulți nu reușesc să vadă că toate gândurile lor sunt, de fapt, îndoieli. Nici eu nu reușesc asta de multe ori. Deși am scris un articol obiectiv, lucid (și poate un pic idealist) despre motivele pentru care nu voi fi niciodată egală cu persoane notorii (cică) din blogosferă, lucrurile nu stau mereu așa.

Eu și îndoiala mea de sine. Blestemul de a fi creativ

îndoiala de sine
sursa foto: pexels.com

Creez de când nici nu-mi pot aminti. În timp, creația mi-a devenit refugiu, dar în același timp… parcă îmi e și otravă. 

Totul vine dintr-un perfecționism spre care tind, deși știu că nu îl voi atinge. Și, evident, mai e și sindromul impostorului care mă face să îmi pun sub îndoială realizările. Recunosc: nu o dată m-am gândit că Muza a apărut în Nuanțe de piper și ciocolată datorită faptului că am o oarecare platformă online (deși nu mă numesc influencer). Tot din acest motiv, al îndoielilor, mi-am pus iarăși în stand-by romanul. De ce nu mi-am mai revenit în Spring SuperBlog după nota de 92 care m-a mutat de pe locul 1 pe locul 2? Impostorul, dragilor, impostorul!

Sunt conștientă că toate sunt produse ale minții mele. Dar, singurul lucru pe care îl pot face e să lucrez cu mine și să sper că într-o zi voi învinge îndoiala!

Însă toate acestea se întâmplă și la case mai mari: Kate Winslet, Michelle Pfeiffer, Nicole Kidman, Matt Damon – sunt și ei victime. La fel, Maya Angelou s-a confruntat cu sindromul impostorului în ciuda notorietății ei ca scriitoare, iar lista ar putea continua cu multe alte nume sonore.

Mai ales atunci când creezi ceva, când te expui publicului vrei ca totul să fie perfect și atunci vin întrebările…

Ce e de făcut?

îndoiala de sine
sursa foto: canva.com

Cum scriam mai sus, tot ce pot face eu e să lucrez cu mine. De fapt, asta e tot ce putem face toți. Am încercat și încerc numeroase exerciții, dar cel mai mult mă ajută meditația (pe care am început recent, cam după ce am terminat Spring SuperBlog și am realizat că îndoiala spărsese sigiliul ușii ce o ținea captivă în mintea mea și era mai puternică decât fusese vreodată).

În plus, documentându-mă pentru acest articol am dat peste următorul citat:

Dacă auzi o voce în interiorul tău care îți spune că nu poți picta, atunci pictează și vei amuți acea voce.

Vincet Van Gogh

Și, știți ce? Să scriu acest articol m-a ajutat teribil. Parcă mi-am exorcizat demonii.

Sigur, poate o să mai am îndoieli atunci când scriu. Dar, o să fac tot posibilul că sunt acele îndoieli constructive care mă determină să îmi pun întrebările corecte pentru a livra tot ce am mai bun. Promit solemn! E parte din proces, cum spuneam. Și, cum spunea Dan Brown: cel mai important e să rămâi fidel procesului.

Nu vreau compasiune. Nici laude. Am pornit acest articol cu ideea de a trage un semnal de alarmă. A ieșit o confesiune care sper să ajute!

Acum vă las, dragilor, trebuie să-mi termin napolitana!

poka-yoke = termen japonez care înseamnă „prevenirea greșelilor”. Un poka-yoke este un mecanism care ajută un operator de echipamente să evite greșelile prin prevenirea, corectarea sau atragerea atenției asupra erorilor umane pe măsură ce apar.

Sharing is caring:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest
Share on whatsapp
Share on email

Ori poate vrei să fii la curent cu tot ce scriu?

Introdu adresa de mail în căsuța de mai jos și te anunț de fiecare dată când public!

 

© dealedianei.ro, 2021
%d blogeri au apreciat: