Sunt un om al cuvintelor. Când vorbesc, uneori, parcă am atâtea de spus încât mi se învălmășesc toate ideile și oamenilor le e greu să înțeleagă ce spun. Asta pentru că vreau să zic prea multe! În scris e mai rău, aici, de bine, de rău, îmi pot controla debitul verbal și fluxul ideilor e și el mai… lin.
Îmi place să-mi expun ideile, da! Și, totuși, observ cu tristețe că societatea noastră încă ne îndeamnă să nu vorbim…
Nu vorbim despre sex. Mai ales copiilor. Educația sexuală e ceva de neînchipuit, hulit de mulți… Apoi ne mirăm de ce pe TikTok apare o fătucă de 15 ani care se laudă că e gravidă și că proaste noi, alea care nu facem/am făcut ca ea. Dar, ce vorbesc de copii? Și pentru noi, adulții, e un subiect „rușinos”, de neconceput. Și, prin extensie cumva, din păcate, și mersul la ginecolog este. Mi-e și frică să caut o statistică referitoare la femeile care își fac anual testul Babeș-Papanicolau.
Nu vorbim despre necesitatea de a fi împăcat tu cu tine. Ne chinuim să ne îndesăm sau întindem pe patul lui Procust numit „opinia celor din jur”. Așa, ajungem să ne vedem doar carențele, nereușitele și să dăm la o parte tot ce bun. Evident, nu vorbim nici despre cum ne simțim, doar nu vrem să ne arătăm slabi, vulnerabili… asta în vreme ce, fix acestea sunt cele care sunt adevărata măsură a puterii noastre.
Nu vorbim despre cum culoarea pielii, convingerile, religia, genurile muzicale ascultate, mașina pe care o conducem, jobul, cartierul în care locuim, sportul pe care îl practicăm sau nu, mâncarea pe care o mâncăm sau nu și toate acestea la un loc nu ne fac oameni mai buni decât ceilalți. Mă uit la unele persoane și, zău, parcă trăiesc în bule de plastic și poartă și ochelari de cal, refuză să vadă și să accepte diversitatea. De fapt, o resping cu înverșunare, înfierându-i pe ceilalți.
Nu vorbim despre cei care obțin rezultate mai bune sau, în orice caz, îi invidiem. Asta pentru că știm noi mai bine, sigur e ceva necurat la mijloc. Nici despre cei mai slabi nu vorbim, sunt prea fraieri.
Și… despre mai câte nu vorbim noi pentru că nu se cade, pentru că ori e ca noi ori nu e nicicum, ori… ce mai contează?
Uneori trecem unii pe lângă alții prin viață și… avem impresia că ne-am spus tot. Dar, nu ne-am spus mai nimic. Din rușine, din teama de a fi judecați pentru opiniile noastre, pentru a fi nu fi considerați slabi sau insensibili, din rușine. Pentru că… preferăm să ne ucidem conversațiile cu small talk: discuțiile acelea scurte și neînsemnate.
Da, vorbim mult și totuși spunem, adesea, prea puțin, despre lucrurile care contează.
14 Comments
Din păcate oamenii inteligenți aleg să tacă încă. Sper să nu mai fie mult timp așa. Sper…
Te îmbrățișez, Diana! 🤗
Așa este, poate ne săturăm și noi la un moment dat…
Sincer, mie mi se pare ca vorbim tot mai putin unii cu alții. Iar cand vorbim, spunem răutăți si in general lucruri negative, ne plangem, dam vina pe altii etc. Este f greu sa fii autentic, nici despre asta nu se vorbește, nici asta nu învățăm nicaieri.
Vorbim mult, spunem puțin, nu? 🙁
Am devenit prea superficiali. Uneori, din contră, nu spunem nimic deşi poate că un cuvânt ar face minuni. Dar ni se pare că cei de lângă noi nu ne merită atenţia…
Da, am devenit o omenire tare… neumană.
Asta si pentru ca este atata vorbarie acuma, pe extreme. Orice spui, este interpretat intr-un registru denaturat cumva de mintile prea incinse pe diferite subiecte. Fiindca totul este analizat si dezbatut cu mintea, iar inima omului de mult a fost uitata. Pana si poeziile au inceput sa fie din ce in ce mai prozaice. Simboluri, metafore, nu mai sunt la moda.
Da, totul e despicat în amănunt și pus la perete. Cred că o să ajungem să ne fie și teamă să ne expunem opiniile.
Nu stiu daca teama e chiar cuvantul potrivit, dar pe mine ma incearca din ce in ce mai des un sentiment de „je m’en fiche”, la modul la care ajung sa ma intreb daca opiniile mele chiar conteaza pentru altcineva in afara de mine si cativa oameni mai apropiati, iar ghicind un raspuns negativ, ma intereseaza mai putin sa le expun. Poate in afara de vreo zi in care sa am un elan nebanuit. 😀 Eu cred destul de mult in puterea umorului, dar observ cum din ce in ce mai putini oameni poseda acest simt, de (auto)ironie fina nici nu mai zic.
Eu cred că în mare parte din timp e bine să avem această atitudine de „je m’en fiche”, mai ales cu anumite persoane … dezinteresate, lipsite de umor / autoironie sau ambele. Până la urmă așa ne conservăm energia, dar sunt și unii, rar ce-i drept, care sunt ca niște vampiri energetici 😀
Urasc small talk, mai ales cand e vorba de oameni apropiati, care isi spun prieteni. Cata risipa de timp si de energie, ca sa vorbesti despre nimic!
Oh, și eu!!!!
Acum, mai depinde si cu cine vorbim, daca e dialog sau monolog etc. Uneori, e mai bine sa iti vezi de treaba, sa vorbesti daca din asta iese ceva constructiv. Din pacate, de obicei iese o mare cearta. Pentru ca lumea vorbeste, dar nu prea asculta. Pentru ca interpretam totul dupa cum ne pica noua la moment. E greu sa mai legi doua vorbe, in offline ca si in online, fara sa iti sara cineva in cap, fiindca asta au pus unii si altii – samanta discordiei. Orice se transforma in marul lui Eris.
Doamne, mare dreptate ai! Dacă am asculta… sau citi mai bine, ce frumoasă ar fi lumea! Însă ne grăbim să tragem concluzii, să generalizăm, să emitem opinii fără a ave complet habar despre ce vorbim (chiar azi dimineață m-am contrat cu cineva care avea impresia că stăpânește un subiect, dar nu avea nici pe jumătate dreptate).