Mă uit în oglindă și, dincolo de aspectul fizic (unde cred că toți am vrea să schimbăm ceva, deși invizibil pentru ceilalți), îmi place ce văd. Am suficiente motive pentru a fi mândră de mine, dar, am realizat că pentru restul nu e suficient.
Nu voi fi niciodată „în rândul lumii”, nici nu am fost și… știți ce? Nici nu mai vreau. Căci, da, a fost o vreme în care și eu mă gândeam la ce vor spune ceilalți? Copilă mică, ingenuă și proastă ce eram…
În primul rând, dacă ești fată, lumea se așteaptă ca singurul tău gând să fie la măritiș încă de la cea mai fragedă vârstă cu putință. Învață să gătești, ajut-o pe maică-ta să dea cu mătura că… vezi tu mai încolo, când te măriți. E bine să-i responsabilizezi pe cei mici, să-i înveți să fie independenți, ordonați, dar… amenințarea asta cu măritișul mi se pare deplasată și poate fi înspăimântătoare. Nu știu ce fetiță ar visa la o căsnicie în care să fie Sclava Isaura, pe bune! Perspectiva de a coase șosetele și de a băga chiloții lui Făt-Frumos la spălat nu e tocmai încântătoare.
Dar, dincolo de obligația asta de a deveni o super-gospodină până la momentul în care spui „Da” în fața ofițerului stării civile și te învârți în biserică pe Isaia dănțuiește, măritișul e văzut precum un soi de milestone pe care musai să-l depășești, eventual până într-o anumită vârstă. Iar asta duce la multe, chiar azi am văzut o postare a scriitoarei Cynthia Orszag pe tema asta:
Recunosc, în prima categorie, cea cu „vezi tu când te-oi mărita”, am avut norocul să fiu doar fugitiv, dar asta pentru că am avut noroc. Însă aici, în categoria cu nevoia de a fi într-un cuplu am fost o mare bucată de timp. Asta pentru că e nașpa să fii singur la revelioane, la ieșiri cu prietenii… ce să mai zic de nunți, botezuri. Toată lumea te întreabă când te măriți, când te așezi și tu la casa ta…
Eh, devenise frustrant și trist. Așa că nu o dată m-am aruncat cu capul înainte într-o relație nu tocmai potrivită. Mă săturam prea des de singurătate, de întrebări, de compătimire, de comparații cu alte fete, de aduceri aminte că mă apropii de 30 de parcă atunci mi s-ar fi oprit viața. Căutam iubirea mai bezmetică decât o găină rămasă fără cap. Primeam în schimb doar dezamăgiri. Evident: îmi ieșeau în cale doar nepotriviți.
Dar, din nepotrivire în nepotrivire, am obosit. Așa că am încetat să mai caut. Și atunci s-a întâmplat: l-am găsit pe A. Concluzia, în cazul de față, e că unele lucruri le găsești atunci când te eliberezi de presiune. Iubirea nu vine niciodată când o cauți pentru că… nu știi niciodată ce cauți. La prima vedere, suntem doi nepotriviți. Însă, în cele din urmă, analizând detaliile, pot spune că m-am ales cu jumătatea mea ideală: calmul pentru impulsivitatea mea de berbec, raționalul pentru mintea mea creativă, cel mai mare susținător al meu (și uneori și critic), persoana căreia nu trebuie să-i demonstrez nimic pentru că mă știe prea bine.
Spre oprobriul public, ne-am cumpărat o casă înainte de a ne căsători. Ba chiar am făcut marele la pas la doi ani după asta și doar civil. Încă nu am făcut ceremonia religioasă, am tot amânat-o pentru vremuri mai sigure și mai clare. Nouă oricum ne e bine așa și nu văd diferența dintre acum, când avem un certificat ce ne atestă uniunea și înainte de a avea acest document. Totul e la fel și nu știu de ce lumii ar trebui să-i pese de asta! La fel cum nu ar trebui să-i pese că eu până la 28, când ne-am mutat, mai gătisem doar o singură dată o masă cap-coadă doar eu, fără sprijin sau sfaturi! Da, văd, ce am văzut eu „când m-am măritat”!
Dar, hei, cine să îți poarte de grijă nu? Și pe, lângă asta, mai adaugă o așteptare: copilul. Întrebarea asta mi se pare mult mai deranjantă decât cea legată de căsătorie, indiferent de stadiul relației în care te afli. Sunt n motive pentru care un cuplu nu are copii: infertilitate și alte probleme ale sistemului reproducător, avorturi spontane, pregătirea fizică și psihică, pregătirea financiară…
Nu am crezut niciodată că cea mai mare realizare a unei femei, singura importantă în ochii ei și ai celorlalți e să fie mamă. O femeie e mai mult de atât! Mama mea e mai mult decât mama mea: e o femeie care, atât cât i-a permis sănătatea, a excelat în carieră, e o luptătoare (mulți cu doar una dintre bolile ei s-ar frânge), e definiția cuvântului organizare, e femeie, fiică, soră, soție – toate la superlativ și abia apoi e mama mea și a soră-mii (și tot la superlativ).
O să am un copil atunci când voi scăpa definitiv de stres și de burnout. Vreau să fiu o mamă implicată și, totodată, vreau ca fiica mea sau fiul meu să mă vadă drept mai mult decât maică-sa! Vreau să mă vadă drept un exemplu, așa cum îmi văd eu mama. În contextul în care sunt eu acum cu jobul, mereu la limită, nu-i cel mai zen și inspirațional tablou. Sincer, nici nu mă grăbesc!
Cum am mai spus: un copil nu-l faci doar de gura lumii, nu-l faci pentru a mai bifa încă un jalon de proiect, nu-l faci pentru că toți prietenii tăi au deja copii. Copilul îl faci când simți tu! Că uneori vine și neplanificat e partea a doua. Oricum, nici în privința asta nu voi fi niciodată la nivelul așteptărilor colective: după primul copil, vine întrebarea când o să-l faci pe al doilea, apoi al treilea și tot așa.
Pe lângă acestea, mai anticipez și alte întrebări, de exemplu, când o să mă mut de la apartament la casă… Iar lista ar mai continua, dar prefer s-o las așa. Pur și simplu nu voi fi niciodată în rândul lumii, cel puțin nu cred. Așteptările lor sunt constante, mereu în schimbare, așa că m-am oprit de mult din a încerca să mă conformez. Sunt așa cum sunt și eu sunt bine așa!
22 Comments
Îmi place foarte mult cum gândești, Diana, și mă bucur că ai așternut și pe hârtie filozofia ta, fiindcă nu ești singură și întotdeauna ne face bine să citim că mai sunt ca noi. 🙂 Te îmbrățișez cu drag! Și felicitări pentru cum ai subliniat unele lucruri!
Oh, mulțumesc, Cri ❤️ Și mă bucur tare mult că nu sunt singura care gândește așa 🤗
Diana, tu esti singura persoană pe care trebuie sa o mulțumești. Ceilalți vor spune si vor crede tot ce vor dar viata e scurta, nu avem timp sa ne îngrijoram pentru asa ceva. Pe mine ma întrebau imediat dupa divort cand o sa mi gasesc pe cineva :)) si raspunsul la întrebări ca asta e mereu: cand o sa vreau eu:)) ma bucur ca esti mulțumită cu tine, asta cel mai important lucru, restul se aseaza de la tine. Imi place articolul asta, similar gandesc si eu.
Da, important e să fim noi fericite, Ralu, căci, până la urmă noi ne trăim viețile și știm de ce avem nevoie, nu alții 😁🤗❤️
Da, sunt întrebări fără sfârşit şi după unii, există un scenariu clar după care trebuie să ne ghidăm viaţa: şcoală, serviciu, casătorie, casă, copil, al doilea copil, şcoala copiilor, premii musai, şi tot aşa. Dacă nu le faci sau nu în ordinea asta, te faci vinovat de răsturnarea universului.
Când nu mă enervez, mă amuză tare.
Păi e amuzant uneori. Ce bine ar fi dacă viețile s-ar derula după un scenariu sau… nu. Ar fi plicitistor să fie toate la fel și ce ar mai face atunci cârcotașii?
Gura lumii!? Nu se va închide veci!
Mentalitățile lumii!? Nu se vor schimba degrabă!
Tu vezi-ți de drumul tău că ştii pe care să mergi, iar tu ai capul pe umeri.
Mi-a plăcut ce şi cum ai pus problema!
Dap, din păcate, oamenii de genul acesta, „întrebăcios”, vor exista mereu. Tot apar, deși ai zice că am mai evoluat ca specie. Oh, weel, câinii latră, ursul merge. Și mulțumesc, Aura mea ❤️🤗
Te înțeleg perfect și mă regăsesc în fiecare virgulă. Da, oricât ar clama oamenii că sunt progresiști, deschiși la nou și așa mai departe, rămân blocați în șabloane și canoane. Patul lui Procust n-a dispărut, s-a metamorfozat.
Eu cred că undeva la mijloc este și un soi de invidie. Că femeie singură, văd, simt invidia celor care n-au avut curajul să urmeze calea asta.
Bine, nici eu nu mi-am propus asta vreodată. Dar când toate celelalte n-au funcționat, am încetat să mă mai gândesc că va fi rău. Că, cine știe, ar putea să fie și bine. Nu știi până nu încerci.
Important este să fii tu împăcat cu tine. Ce crede altcineva, excede sferei tale de interes.
Da, bine punctat, și eu observ uneori o ușoară invidie de la unele persoane. Fiecare ar trebui să își vadă de propriul drum, dar știi cum e, capra vecinului e mereu mai brează. Însă ei nu vor să arate că ești mai bun, că le scad gradele și așa țin cu dinții de niște șabloane prăfuite….
De parca scopul vietii noastre este sa fim „in randul lumii”… oamenii vor avea mereu ceva de zis si de comentat. Sa stii ca, si daca te casatoresti si faci copil de tanar, lumea o sa comenteze ca de ce, ca sunteti prea tineri, ca nu aveti siguranta, ca nu aveti alea si alelalte. Pe mine nu m-au interesat diversele pareri. Daca sunt altii experti, sa faca ei asa cum cred ca e bine si sa ii lase pe altii sa faca asa cum simt ei.
Pentru unii, din păcate e. Eu una mă bucur că am renunțat la asta, dar am persoane apropiate care nu. Și spun că sunt bine așa, dar nu știu ce repercusiuni vor avea anumite acțiuni pe termen lung. Uneori gura lumii ne împinge la cele mai mari prostii ale vieții…
Gura lumii si ambitia prosteasca de a demonstra ceva cuiva.
Exact 👏
Eu sufar de miserupism constient de vreo doi ani, inconstient cam de cand am plecat din tara. Nu mai pun la suflet nimic si ce bine e asa.
Am venit acasa si care crezi ca a fost prima intrebare dupa revenirea in tara: cum de v-ati gandit sa va intoarceti acasa cand in tara e situatia asa cum e? Sau din alt registru: de ce aveti casa asa de mare, va ganditi sa aveti vreo 5 copii? Slava cerului ca nu m-a intrebat si cand planuim sa ii avem. Eu imi vad oricum de viata mea si de starea mea de bine. 😅
Sa fii tu bine cu tine si cu ai tai, asta conteaza cel mai mult in viata. 🤗
Importantă e fericirea personală, părerea celor din jur mai puțin. Dar, cum spunea și Almona, unii mai sunt și invidioși….
Eu si acum merg singura la nunti. Imi place singuratatea, pentru ca am invatat sa le-o tai din prima oamenilor inainte sa inceapa cu intrebarile de tipul: dar tu pe cand…
Toata lumea stie ca eu nu sunt de acord cu civila; mi se pare ca multi barbati si-au luat-o in cap, cu “pai e numele meu, barbatia mea”, da, dar nici eu nu sunt un pachet de pe AliExpress, si daca ma fac doctor inainte sa ma marit, nu mai stau eu sa-mi schimb parafe, documente, renumele, doar ca sa iau numele sotului. Exclus.
Toata lumea stie si ca vreau copii. Dar si ca sunt dispusa sa-i fac “singura”, cu ajutorul stiintei, doar ca sa nu ma leg cu vreo durere de cap. Pentru ca asa am fost mereu: hotarata si determinata. Nu-mi trebuie jucata gaina la nunta ca sa pot sa fac un copil. Ci doar putina stabilitate. Inca vreun 20% si ma apuc
Păi poți să te căsătorești și să rămâi cu numele tău, e chiar la modă. Mie nu îmi plac masculii ăștia „feroce”, mereu i-am evitat. Și, da, pentru un copil mult mai necesară e stabilitatea, nu o căsătorie.
Întru totul de acord cu tine! Noi trebuie să ne trăim viața, cu bune, cu rele, nu alții. Și avem tot dreptul să decidem cum.
Așa e, Dana! Viața noastră nu e a nimănui altcuiva!
Nu știu cum de reușești mereu să scrii/distribui fix întrebări pe care mi le-am pus și eu înainte să îți citesc articolele. Ești mai ceva decât zuck :)). Te felicit că ai avut curajul să împarți cu cititorii tăi gânduri care te frământă, e o cale destul de eficientă de a elibera stresul. Sunt mai mic decât tine, cu câțiva ani, nu mulți, însă am început și eu să simt presiunea căsătoriei și m-am gândit tot mai mult la asta în ultima perioadă, până am realizat că dorința de a „mă pune la casa mea” nu-mi aparține. Se pare că iară m-ai făcut să scriu un roman în comentarii :)).
Wow, deci am super-puteri 😅 Mulțumesc, Răzvan! Chiar te ajută să îți limpezești mintea și, totodată, vreau să cred că îi ajut și pe ceilalți așa – până la urmă cu toții ne confruntăm cu anumite situații. Cât despre presiunea socială, ea va fi mereu acolo, într-o formă sau alta, din păcate. P.S.Tu scrie cât simți!