Nu cred că voi fi vreodată „în rândul lumii”

în rândul lumii
sursa foto: pexels.com

Mă uit în oglindă și, dincolo de aspectul fizic (unde cred că toți am vrea să schimbăm ceva, deși invizibil pentru ceilalți), îmi place ce văd. Am suficiente motive pentru a fi mândră de mine, dar, am realizat că pentru restul nu e suficient.

Nu voi fi niciodată „în rândul lumii”, nici nu am fost și… știți ce? Nici nu mai vreau. Căci, da, a fost o vreme în care și eu mă gândeam la ce vor spune ceilalți? Copilă mică, ingenuă și proastă ce eram…

În primul rând, dacă ești fată, lumea se așteaptă ca singurul tău gând să fie la măritiș încă de la cea mai fragedă vârstă cu putință. Învață să gătești, ajut-o pe maică-ta să dea cu mătura că… vezi tu mai încolo, când te măriți. E bine să-i responsabilizezi pe cei mici, să-i înveți să fie independenți, ordonați, dar… amenințarea asta cu măritișul mi se pare deplasată și poate fi înspăimântătoare. Nu știu ce fetiță ar visa la o căsnicie în care să fie Sclava Isaura, pe bune! Perspectiva de a coase șosetele și de a băga chiloții lui Făt-Frumos la spălat nu e tocmai încântătoare.

Dar, dincolo de obligația asta de a deveni o super-gospodină până la momentul în care spui „Da” în fața ofițerului stării civile și te învârți în biserică pe Isaia dănțuiește, măritișul e văzut precum un soi de milestone pe care musai să-l depășești, eventual până într-o anumită vârstă. Iar asta duce la multe, chiar azi am văzut o postare a scriitoarei Cynthia Orszag pe tema asta:

în rândul lumii
sursa foto: Facebook, canva.com

Recunosc, în prima categorie, cea cu „vezi tu când te-oi mărita”, am avut norocul să fiu doar fugitiv, dar asta pentru că am avut noroc. Însă aici, în categoria cu nevoia de a fi într-un cuplu am fost o mare bucată de timp. Asta pentru că e nașpa să fii singur la revelioane, la ieșiri cu prietenii… ce să mai zic de nunți, botezuri. Toată lumea te întreabă când te măriți, când te așezi și tu la casa ta…

Eh, devenise frustrant și trist. Așa că nu o dată m-am aruncat cu capul înainte într-o relație nu tocmai potrivită. Mă săturam prea des de singurătate, de întrebări, de compătimire, de comparații cu alte fete, de aduceri aminte că mă apropii de 30 de parcă atunci mi s-ar fi oprit viața. Căutam iubirea mai bezmetică decât o găină rămasă fără cap. Primeam în schimb doar dezamăgiri. Evident: îmi ieșeau în cale doar nepotriviți.

Dar, din nepotrivire în nepotrivire, am obosit. Așa că am încetat să mai caut. Și atunci s-a întâmplat: l-am găsit pe A. Concluzia, în cazul de față, e că unele lucruri le găsești atunci când te eliberezi de presiune. Iubirea nu vine niciodată când o cauți pentru că… nu știi niciodată ce cauți. La prima vedere, suntem doi nepotriviți. Însă, în cele din urmă, analizând detaliile, pot spune că m-am ales cu jumătatea mea ideală: calmul pentru impulsivitatea mea de berbec, raționalul pentru mintea mea creativă, cel mai mare susținător al meu (și uneori și critic), persoana căreia nu trebuie să-i demonstrez nimic pentru că mă știe prea bine.

Spre oprobriul public, ne-am cumpărat o casă înainte de a ne căsători. Ba chiar am făcut marele la pas la doi ani după asta și doar civil. Încă nu am făcut ceremonia religioasă, am tot amânat-o pentru vremuri mai sigure și mai clare. Nouă oricum ne e bine așa și nu văd diferența dintre acum, când avem un certificat ce ne atestă uniunea și înainte de a avea acest document. Totul e la fel și nu știu de ce lumii ar trebui să-i pese de asta! La fel cum nu ar trebui să-i pese că eu până la 28, când ne-am mutat, mai gătisem doar o singură dată o masă cap-coadă doar eu, fără sprijin sau sfaturi! Da, văd, ce am văzut eu „când m-am măritat”!

Dar, hei, cine să îți poarte de grijă nu? Și pe, lângă asta, mai adaugă o așteptare: copilul. Întrebarea asta mi se pare mult mai deranjantă decât cea legată de căsătorie, indiferent de stadiul relației în care te afli. Sunt n motive pentru care un cuplu nu are copii: infertilitate și alte probleme ale sistemului reproducător, avorturi spontane, pregătirea fizică și psihică, pregătirea financiară…

în rândul lumii
sursa foto: Instagram @Impact, canva.com

Nu am crezut niciodată că cea mai mare realizare a unei femei, singura importantă în ochii ei și ai celorlalți e să fie mamă. O femeie e mai mult de atât! Mama mea e mai mult decât mama mea: e o femeie care, atât cât i-a permis sănătatea, a excelat în carieră, e o luptătoare (mulți cu doar una dintre bolile ei s-ar frânge), e definiția cuvântului organizare, e femeie, fiică, soră, soție – toate la superlativ și abia apoi e mama mea și a soră-mii (și tot la superlativ).

O să am un copil atunci când voi scăpa definitiv de stres și de burnout. Vreau să fiu o mamă implicată și, totodată, vreau ca fiica mea sau fiul meu să mă vadă drept mai mult decât maică-sa! Vreau să mă vadă drept un exemplu, așa cum îmi văd eu mama. În contextul în care sunt eu acum cu jobul, mereu la limită, nu-i cel mai zen și inspirațional tablou. Sincer, nici nu mă grăbesc!

Cum am mai spus: un copil nu-l faci doar de gura lumii, nu-l faci pentru a mai bifa încă un jalon de proiect, nu-l faci pentru că toți prietenii tăi au deja copii. Copilul îl faci când simți tu! Că uneori vine și neplanificat e partea a doua. Oricum, nici în privința asta nu voi fi niciodată la nivelul așteptărilor colective: după primul copil, vine întrebarea când o să-l faci pe al doilea, apoi al treilea și tot așa.

Pe lângă acestea, mai anticipez și alte întrebări, de exemplu, când o să mă mut de la apartament la casă… Iar lista ar mai continua, dar prefer s-o las așa. Pur și simplu nu voi fi niciodată în rândul lumii, cel puțin nu cred. Așteptările lor sunt constante, mereu în schimbare, așa că m-am oprit de mult din a încerca să mă conformez. Sunt așa cum sunt și eu sunt bine așa!

Sharing is caring:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest
Share on whatsapp
Share on email

Ori poate vrei să fii la curent cu tot ce scriu?

Introdu adresa de mail în căsuța de mai jos și te anunț de fiecare dată când public!

 

Loading
© dealedianei.ro, 2021
%d blogeri au apreciat: