Când eram spre finalul facultății parcă eram într-o cursă pentru a-mi găsi un job. Urmăream cu sfințenie site-urile de recrutare și cumpăram zilnic cel mai important ziar local în care găseam anunțuri inclusiv de „fete pentru circ”, dar mai puțin pentru ce voiam eu. În paralel cu asta, scriam mult. Țin minte că la acea vreme, pe Illusion’s Sreet, aveam postări programate și cu 3 luni în avans. Serios! Atât de productivă eram.
Ei, și tot scriind, am început să cunosc oameni. Au început să vină și colaborări. Unele au fost mai frumoase, altele mai puțin. Dar, prost plătite ambele. Sigur, asta nu e vina cuiva neapărat, ori da… nu știu, de fapt nu vreau să mă dau cu părerea. Ce trebuie să rețineți voi de aici e că prețurile erau oricum mici. După un timp, am înțeles că nu voi putea trăi așa, boem, o veșnicie. Aveam nevoie de un venit fix (și mai mare de preferat).
Mi-am întețit căutările și, în cele din urmă mi-am găsit un job, unul adevărat… deși nu prea îmi place să vorbesc despre el. N-a fost să fie, dar cine a nimerit din prima în locul potrivit, nu? N-a fost nici din a doua, nici din a treia și nici măcar din a patra. Nepotrivire de caracter.
În cele din urmă, am ajuns să lucrez în Dacia. Nu era chiar jobul ideal, dar era altceva. O speranță. Și puteam învăța, aveam alte perspective. Și ce să mai zic de veșnica mea dorință de a fi cea mai bună. Avem devenit un overachiever. Mereu prezentă în tot felul de acțiuni, ședințe, prezentări, comisii și comitete. La început îmi plăcea. Era o provocare, o luptă în care berbecul din mine nu putea ieși decât învingător.
Dar… cu timpul, chiar și asta s-a schimbat. Devenisem un soi de prizonieră a tabelelor, a cifrelor pe care nu le iubisem niciodată. Și, pe lângă asta, făceam mult prea multe chestii pe lângă. Am ajuns să nu mai știu de mine, iar colegii să creadă că jobul meu e cu totul altul (dar las povestea asta pe altă dată).
Uneori, în viață trebuie să te porți ca atunci când îți cumperi haine
O vreme m-am complăcut în acea situație. Deh, aveam o oarecare siguranță acolo, eram apreciată. Însă nimeni nu poate face ceva ce nu îi place la infinit. Oricât ne-am întinde, oricât ne-am comprima firea, tot noi suntem în esență!
Atunci când mergem la cumpărături și vrem să ne cumpărăm ceva, dar ne vine prea mic, ori prea mare, nu mergem din prima cu el la casă. Ne căutăm, mai întâi, un produs care să fie mărimea noastră. În cel mai rău caz, dacă vrem neapărat acel obiect vestimentar, mergem la croitor și-l ajustăm.
Așa ar trebui să analizăm din când în când și viața noastră și, dacă nu mai încăpem în ea să luăm măsuri… să ne luăm măsurile chiar! Nu poți trăi într-o viață care-ți vine mică, te vor sufoca dorințele neîmplinite, abilitățile nefolosite la capacitate maximă. Iar într-una ce-ți vine mare, te vei îneca în tot ce înseamnă ea.
În clipa în care am spus „stop” nu mai eram o victimă a burnout-ului. Trecusem de faza aceea. Însă pe zice ce trece realizam că eram boreout: nu mai găseam nicio valoare pentru lucrurile pe care le făceam. Din fericire, am putut lua măsuri, iar acum fac ceva ce îmi place mai mult, ceva căruia chiar îi văd o finalitate și o văd și alții. Deci, da, am reușit să ajustez și haina asta.
Dar, ce am scris aici, nu se aplică doar pentru partea profesională a vieții. Merge și în cazul laturii sentimentale, dar acolo avem deja o zicală celebră: „trebuie să săruți mai multe broaște până îți găsești prințul”. E un lucru mult prea dezbătut, avem cu toții mult prea multe exemple aici. Însă cred că oamenii încă mai au nevoie de exemple care să demonstreze că e OK să mai faci și schimbări profesionale. Să vezi lumea cu alți ochi și în partea asta a vieții. Dar, dacă țineți morțiș să citiți părerea mea și despre schimbările pe plan sentimental, am deja un articol pe Illusion’s Street: Dragostea ca o pereche de pantofi.
♥D.
6 Comments
Așa este, când nu ți se mai potrivește, schimbi. Numai că la job nu e chiar ca la haine. Uneori, chiar ai nevoie disperată de un job și nu prea ai timp de ales în fața oglinzii. Însă după ce capeți experiență și te coci, da poți să faci schimbări și este chiar indicat. Dacă la primul job trebuie să răspunzi la întrebarea „ce te califică să lucrezi cu noi?”, după niște ani, întrebi tu „ce vă face să credeți că meritați să lucrez pentru voi?”
Când ești nevoit să ai un job, ori când ești la început e ca atunci când comanzi online, te rogi să-ti vină…
Frumoasa comparatia cu hainele si da, din pacate e o varsta in care iti iei orice si o varsta in care nicio haina nu iti mai vine. Echilibrul e cheia dar si un strop de visare, de exemplu sa faci blogging pe langa job pentru ca stii ca asta te implineste.
Bine punctat 😉❤️
Foarte buna comparatia, Diana. Din fericire, sunt mereu optiuni si la munca, exact ca la haine – cum ai zis tu. Poti mereu sa schimbi, să mai ajustezi, sa mai accesorizezi si, partea mea preferata, sa mai dai din ele :)) eu
Așa e ❤️ și mie îmi place când mai dau din ele 😅