Trăim tot mai mult public. Momentele noastre speciale ajung de prea multe ori prinse pe veșnicie pe „peretele” de Facebook sau Instagram cu un #hashtag alăturat. Ne viralizăm ideile geniale pe TikTok. Suntem tot mai conectați și, în consecință, tot mai uniformi.
Facem tot posibilul să ne aliniem așteptărilor colective. Să bifăm momente, vacanțe, restaurante și rețete, facem aceleași fotografii în aceleași locuri, citim cărțile la modă, ascultăm muzica în trend și distribuim citate / informații despre tot ce e considerat hot topic. Ascultăm sau citim cu toții aceleași sfaturi de viață. Încercăm să ne ghidăm viața după ele sperând că așa vom găsi… multe: echilibru, apreciere, admirație. Practic, ne trăim viața după rețete prestabilite. Ne plimbăm din trend în trend.
Însă adevărul e că nimeni nu ne poate spune cum să trăim. Nici nu ne poate învăța asta. Suntem unici. Iubim, suferim, râdem, plângem în felul nostru: unii mai zgomotos, alții mai în tăcere. Suntem atât de diferiți încât nu există doi oameni la fel din punct de vedere psihic. Și atunci de unde dorința asta obsesivă de a fi ca ceilalți? De ce nu putem să găsim cu toții curajul acela magnific și rebel numit „curajul de a fi tu însuți”? Ar fi cazul să pregătim o revoluție?
De ce vrem să fim cu toții la fel când viața e frumoasă în diversitatea ei?
Ați auzit de mentalitatea de turnă? Sigur că ați auzit, am cititori deștepți! Oamenii sunt creaturi de haită, hai să spunem triburi, hai… societăți moderne! Sună dur, poate un pic necioplit, o frază pe care ar fi trebuit s-o rafinez. Însă e adevărul. Trăim în grupuri, nu izolat, și asta nu de ieri – de zi, ci de la începuturile noastre ca specie, când nivelul de civilizație pe care îl avem acum nu era nici măcar o sămânță de vis. Sigur, multe s-au schimbat de atunci, dar mentalitatea de turmă a rămas impregnată în noi, rădăcinile ei întărindu-se pe parcursul istoriei noastre. De unde vine ea? Răspunsul e simplu: presiunea socială!
Nimeni nu-și dorește să fie văzut ca un inadaptat, un soi de „lup singuratic” așa că se conformează. Facem ceea ce fac ceilalți, ceea ce se așteaptă de la noi.
Refuzăm să înotăm împotriva curentului, înotăm doar odată cu el. Și e mai simplu așa, mult mai simplu! În plus, cercetările au dovedit că a te răzvrăti împotriva tendințelor sociale general-acceptate stârnește anumite semnale de alarmă în creierul nostru, pe când conformismul ne menține calmi. Însă, așa cum spune Rita Mae Brown „recompensa pentru conformare e că toată lumea te place, în afară de tine”.
Vrând să fim ca ceilalți, să fim plăcuți, am uitat de frumusețea de a fi diferiți. Ne simțim incomozi, stânjeniți de parcă am purta haine mult prea strâmte. Viața e frumoasă, da! Însă e frumoasă atunci când o trăim cum vrem noi nu când o punem pe patul lui Procust pentru a o adapta tendințelor și așteptărilor.
Ai curajul să fii tu?
Am aproape 32 și oficial am aproape 2 ani de căsătorie, neoficial însă mai trebuie să pun alți 2 la socoteală. Încă nu am un copil, iar mulți ar spune că deja sunt cam bătrână. Dar, eu nu văd lucrurile așa. Pur și simplu am considerat că nu a sosit încă timpul. Mai aveam și am încă lucruri de învățat, de trăit, de experimentat. Voiam să ajung și într-un punct în care să mă simt mulțumită de cariera mea și cu scrisul meu pentru a nu-mi mai bate așa mult capul cu asta apoi, când atenția îmi va fi canalizată mai mult în altă direcție.
Sună egoist? Nu-mi pasă. E ceea ce îmi doresc și sunt fericită așa, chiar dacă uneori întrebările sunt extreeem de agasante, chiar dacă am rămas ultima dintre prietenele de vârsta mea, chiar dacă… orice!
Ce vreau să spun aici e că nimeni nu are dreptul de a ne spune ce să facem și când să facem asta! Singura persoană care îți trăiește viața ești tu! Și crede-ți-mă, cel mai bun cadou pe care vi-l puteți face e iubirea și acceptarea de sine. Iubirea începe întotdeauna cu iubirea și respectul de sine. Și cine nu poate vedea cât de minunați suntem când facem / suntem ceea ce ne împlinește, îmi pare rău cu I’m sorry, dar nu ne merită în viața lor.
De ce să trăim incomod? De ce să ne auto-impunem restricții, lucruri care nu ne plac și ne îngrădesc ființa? Lucrul ăsta nu merită, indiferent de cine sau ce ne cere să nu fim altceva decât noi? De ce să nu trăim așa cum ne place, așa cum ne simțim noi bine? Singuri sau împreună. Cu cine ne dorim noi, nu cu cine vor alții. Cu tatuaje, fără. Cu piercing-uri. Cu postări din vacanțe exotice, fără postări din vacanțe. Cu Tik Tok-uri amuzante, fără! Cu muzica preferată în căști, chit că ne place Florin Salam / Metallica / RBD / ABBA / Smiley / Maluma. Fericirea începe cu bucuria de a fi noi înșine, de a fi fericiți fără restricții!
În încheiere, aș vrea să vă las cu ceva spus de Rudyard Kipling, ceva ce merită luat ca motto:
Să ai curajul să spui da,
Să ai curajul să spui nu
Și-n fiecare clipă grea
Să fii mereu același TU!
♥D.
Foto: Rawpixel
14 Comments
Foarte frumos articolul și, mai ales, deosebit subiectul ales! Într-adevăr, ai nevoie de curaj să fii tu în zilele noastre. Chiar zilele trecute am avut cu o prietenă o discuție pe acest subiect, eu sătulă fiind să îmi țin gura în anumite situații doar de dragul de a nu fi considerată „oaia neagră”. Cu riscul de a fi marginalizată, prefer să îmi spun întotdeauna opinia sinceră. Încep tot mai mult să fiu eu, chiar cu „riscul” de a nu fi în trend.
Mulțumesc, Eva! Când eram mai mică mă străduiam tare mult să fiu pe placul tuturor, dar am realizat cu timpul că asta nu se va întâmpla niciodată. Așa că am renunțat la idee…
Eu am fost mai mereu „lup singuratic” si nu ma deranjeaza deloc. Ma adaptez destul de rapid in diferite grupuri, dar nu le apartin. Pot sa aleg sa spun sau sa nu spun ce gandesc, sa fac ceva sau nu, in functie de moment si de situatie. Si nu, nu simt deloc nevoia sa ma aliniez unor tendinte, oricare ar fi ele. 🙂
Ești un exemplu, Ana! Unul pozitiv, evident!
Uneori da, uneori nu! 🙂 Nu imi propun asta.
Eh, când îți iese, îți iese bine 🤗
Aștept cu nerăbdare să vină ziua în care să pot spune că nu sunt de acord cu vreun articol de-al tău :)). Probabil mai am mult de așteptat. M-am regăsit și-n textul de față, mereu mi-a plăcut să stau cât mai retras, n-am simțit niciodată nevoia de a fi în lumina reflectoarelor. Am considerat mereu că cel mai bine e să-mi fac munca în liniștită, fără să caut validare pe internet. Sunt convins că multă lume mă consideră ciudat, însă e mai bine așa, mai bine un ciudat care trăiește după valori proprii decât un tip de treabă care are sufletul măcinat de la prea multe compromisuri.
Poate dacă o să scriu ceva mega-feminin nu o să te mai regăsești :)) În altă ordine de idei, cred că ai punctat foarte bine la final: „mai bine un ciudat care trăiește după valori proprii decât un tip de treabă care are sufletul măcinat de la prea multe compromisuri.” Cred că cel mai rău e atunci când îți calci pe suflet, pe idei, pe principii – te minți pe tine și asta e groaznic de dureros, iar repercusiunile apar negreșit…
Unul din motivele pentru care m-am bucurat la Revoluție a fost că s-a eliminat uniforma. Nu mă mai privea direct pentru că terminasem liceul de doi ani. Dar nu mi-a plăcut niciodată noțiunea de „toți la fel”. O vedeam cumva împotriva firii.
Sunt siderată să văd apetitul unora pentru uniformizare. De limitare și de supunere la niște canoane dictate de alții.
Nu sunt de acord nici cu „fac ce vreau și nu-mi pasă de alții” în mod absolut. Dar fac ce și cum vreau atâta timp cât nu prejudiciez pe altul.
Da, e nevoie și de un echilibru aici. Câtă vreme poți fi tu fără a-i periclita pe cei din jur, de ce să nu o faci? De ce să te prefaci că ești altcineva / altcumva dacă nu te simți comod făcând asta?
Oh! Desi s-ar putea sā nu fii neapārat de acord cu mine, dar eu cred sau vreau sā cred cā „merg pe lângā turmā. Sunt turme si turme. Sunt turme din care chiar îmi face plācere sā fac parte, cum este comunitatea creatā de tine pe FB si cea de pe wp. In rest, dacā zece merg spre dreapta, fii convinsā cā eu o iau spre stânga. Nu întotdeauna este bine, dar stii tu proverbul cu lupul, pārul si nāravul…
Oh, uite că nu m-am gândit la perspectiva asta, a mini-turmelor, eu m-am gândit la un context mai general, dar ai dreptate atunci când ne raportăm la grupuri mai mici.
M-ai topit cu versurile lui Kipling, este una dintre poeziile mele favorite. Eu am descoperit ca e mult mai convenabil pentru mine sa fiu autentica si odata ce am invatat sa fac asta, viata mi-a devenit mult mai usoara. Mi-e mult mai simplu acum sa spun nu stiu, n-am inteles, nu-mi convine aia sau cealalta nu merge pentru mine etc. Si supriza si confirmarea a venit in momentul in care, usurate de ceea ce spun, mi se alatura si alte voci. E greu sa fii autentic pentru ca nu ne invata nimeni sa facem asta, in general suntem invatati sa fim cat mai aproape de perfectiune.
Da, e greu să fii autentic, dar e așa frumos și bine <3