Cuprins
Trăim într-o lume în care suntem cu toții conectați. Nu ne scapă nimic nedocumentat, ne-postat, ne-share-uit și like-uit. Împărtășim totul cu o degajare surprinzătoare. Nu mai avem limite. Totul e online, supus criticului ochi al publicului care ne poate ridica sau coborî de pe un piedestal pe care nici noi nu știm de ce ne-am vrut urcați.
Gonim să obținem aprecieri, da. Nu doar online. Ci și offline. În cercul de prieteni, la job, la școală, în familia extinsă, facem totul pentru a fi considerați membri ai grupului și pentru a le câștiga respectul celorlalți. În fuga asta, granițele noastre se disipă. Nu mai avem limite. Și asta nu a început de ieri – de azi, nu e vina internetului decât într-o mică măsură.
Și, evident, să nu uităm că în timp ce postăm, ne dăm peste cap pentru a fi acceptați și plăcuți, mai suntem conectați și la cel puțin o aplicație de mesagerie și avem cu toții activată funcția de apel în așteptare. Indiferent de oră, suntem disponibili. Oricine ne poate contacta în cel puțin două moduri. Pe de o parte e bine, pe de alta… câte din mesajele sau apelurile primite chiar sunt importante? Nu mai e nevoie și de deconectare?
Am uitat, se pare, despre limitele personale și importanța lor. Am uitat de ce trebuie să le setăm. Nu mai simțim, sau nu mai vrem să recunoaștem, momentul în care lipsa lor devine toxică.
Pericolul ascuns în spatele lui „Da” și alte comportamente toxice experimentate pe pielea mea
Nu m-am apucat să scriu articolul acesta pentru că eu aș fi vreun model de urmat. Mai degrabă, sunt un exemplu de „așa nu” căci am spus „da” de mult prea multe ori.
Vrând să impresionez și să cresc profesional. Mi-am luat mult prea multe sarcini extra. Nu mi-a spus nimeni că abordarea asta e una toxică și că singura mea destinație era burnoutul, nu promovarea. Dar, hei, cine era pe val? Cine era cea mai cea? Până ce nu m-am văzut jos, nu am realizat.
De fapt, multă vreme după asta am continuat în comportamentul meu toxic. Am continuat să spun „da”, să accept orice venea în calea mea deși nu îmi intra neapărat în atribuții. A mai durat cât a mai durat, până ce am clacat. De oboseală, de neputință, de nervi. Dacă mă citiți de ceva timp știți deja povestea clipei în care am spus „stop”. Pe scurt: am avut o revelație în timp ce făceam un ppt (al n-lea) care ar fi trebuit făcut de altcineva.
Însă povestea legăturii mele cu „da”-ul a început mai devreme. Prin adolescență, și chiar în primii mei ani de adult l-am spus de mult prea multe ori în loc de „nu”. Pentru că nu mai voiam să fiu aia cuminte, pentru că voiam să fiu cool, pentru că voiam să scap de imaginea de tocilară, pentru că… pur și simplu nu am știut că am și altă opțiune. Voiam să fiu în rândul lumii așa cum era ea atunci.
Și mai era ceva: voiam să îmi întind limitele pentru că cineva mi-a spus că sunt prea tânără pentru a avea experiențe despre care să scriu, că scrisul meu era doar un plagiat. De parcă talentul (dacă l-oi fi avut sau l-oi avea) are de-a face cu vârsta!? Din această pasă m-am trezit scriind, pe principiu cui pe cui se scoate. Pur și simplu, recitind, am realizat că în rândurile acelea nu era Diana cea adevărată, că îmi abandonasem visele, principiile, tot… Așa că am întors foia. Sigur, nu a fost ceva brusc, ci am început cu pașii mici, dar am reușit!
Un alt comportament toxic pe care l-am avut, fără să realizez (logic), era acela de a împărtăși totul pe Social Media. Poate era și moda, căci era abia răsăritul acestei ere. Poate și vârsta, poate, iarăși, era nevoia de validare. Uite așa, oamenii se simțeau îndreptățiți să se dea cu părerea…
Rezumând toate aceste povești ale mele, pot extrage trei comportamente care au avut efecte devastatoare asupra mea:
- Nevoia de apreciere, apartenență și validare socială / profesională / a talentului
- Imposibilitatea de a spune „nu”
- Oversharing (împărtășirea a mult prea multe lucruri)
Despre limitele personale. Un „ghid pentru începători”
Pentru a ieși din toate cercurile vicioase a trebuit să învăț ce sunt limitele personale. Sigur, nu a fost ușor, și nu garantez că nu o să mai pic în vreunul. Sunt și eu om! În plus, a-ți trasa limite, nu e un lucru chiar ușor:
Nu ne este ușor să ne dăm seama care ne sunt limitele sănătoase, pentru că mulți dintre noi avem în povestea noastră de viață experiențe în care limitele noastre, de la cele emoționale la cele fizice, ne-au fost încălcate, ne-au lipsit modele de adulți echilibrați care să aibă ei înșiși limite sănătoase și care să ne poată pune și nouă limitele de care aveam nevoie pentru a ne dezvolta armonios. De aceea, mulți dintre noi învățăm ABC-ul acesta abia la vârstă adultă [...] atunci când simțim consecințele negative ale lipsei limitelor sănătoase din viața noastră.
Nici nu știți cât mă regăsesc în cuvintele de mai sus, descoperite într-un articol Thrive Global despre importanța limitelor personale pentru a avea relații sănătoase. Cum să nu fiu eu o workaholică și jumătate când mami și-a distrus sănătatea muncind? Când rar am auzit-o spunând „nu” atunci când știam că l-ar fi spus? Nu voi intra în detalii, ține tot de limite personale (și unele care nu-s ale mele chiar).
Nu o învinovățesc, cultura aceasta care te obligă să-l iei pe „da” în brațe parcă a fost impusă din moși-strămoși. Însă o vorbă veche spune că „ulciorul nu merge de multe ori la apă”. În cazul ulciorului ăsta, deja au început să apară fisurile. Începe să ne fie tot mai clar că avem nevoie de limite. De ce? Pentru a ne proteja, pentru a ne păstra sănătatea mintală (și fizică adesea), pentru a ne defini autonomia, pentru a accepta că suntem diferiți de ceilalți.
Tipuri de limite
Ne putem seta câte limite vrem, câte ne fac să ne simțim bine cu noi înșine. De exemplu, putem vorbi despre:
- Limite fizice
- Limite sexuale
- Limite emoționale și / sau mentale
- Limite religioase / spirituale
- Limite financiare
- Limite temporare
- Limite non-negociabile (legate de securitatea personală)
Toate acestea sunt limite sănătoase de care avem nevoie pentru bunăstarea noastră. Setându-le corect, vom avea un sentiment puternic de identitate personală, nu ne vom mai simți obligați să-i mulțumim pe ceilalți, vom putea lua deciziile corecte pentru noi.
Cum ne setăm limite personale sănătoase?
Limitele personale sănătoase ne protejează, ne ajută să le arătăm celorlalți cum vrem să fim tratați. Ele creează o separare benefică (fizică și emoțională) între noi și ceilalți. Limitele ne permit să avem propriul spațiu personal, intimitate , propriile sentimente, gânduri, nevoi și idei. Ele ne permit să fim noi înșine și nu cine vrea altcineva să fim.
Știm cu toții, totuși, că teoria e simplă. Practica, în schimb, e altă mâncare de pește!
Cum am reușit eu?
În primul rând, am început să-mi exprim clar dorințele. Desigur, într-un mod asertiv. După o perioadă îndelungată de people pleasing sigur că nu a fost ușor, dar am exersat: mi-am exprimat limitele mai întâi mie, notându-le. A fost un lucru extrem de util și pe care vi-l recomand și vouă! (Ideea acestui exercițiu am avut-o de aici)
Apoi, am învățat să accept că nu totul trebuie să treacă prin filtrul meu și că nu eu am soluția la toate problemele. Wonder Woman e doar un personaj de film, Diana aceasta are alte lupte de dus! Astfel, acum analizez fiecare cerere care vine spre mine și să accept doar ceea vreau eu cu adevărat! Știți cât de eliberator a fost?
Am început să mă deconectez mai des, să fac un soi de detoxifiere digitală. Chiar nu trebuie să fie totul online și chiar nu trebuie să răspund la orice comentariu / mesaj (acest ultim aspect poate fi legat și de paragraful anterior).
În fine, am învățat că tot procesul acesta e unul continuu. Nu se va opri niciodată. Noi, oamenii, ne schimbăm constant. Viața mea de acum nu e aceeași cu cea de anul trecut, totul e în continuă schimbare, de aceea nu cred că putem vorbi de limite rigide sau de o listă fixă a lor.
Un gând de final...
Subiectul acesta e unul mult prea amplu. Pe net găsiți o grămadă de articole scrise de specialiști în psihologie care, poate, vă vor fi mai utile. Am încercat să sintetizez aici (și sper că mi-a ieșit) o parte din experiența mea. Am inclus și câteva informații din articole de specialitate (am inclus și link-uri spre ele) care mi s-au părut interesante și relevante pentru ceea ce vreau să transmit.
Nu sunt specialist, iar articolul acesta se vrea mai mult a fi un semnal de alarmă și o confesiune. Dacă vă aflați în situația de a nu vă mai recunoaște, de a simți că nu mai trăiți pentru voi, ci pentru a-i mulțumi pe alții: nu sunteți singuri! Un prim pas în a ieși la liman ar fi definirea și impunerea unor limite, dar, dacă nu reușiți: nu sunteți singuri, nu uitați! Fiecare dintre noi trebuie să fie stăpânul propriei vieți.
♥ D.
foto: Canva Pro
8 Comments
Pentru mine a venit la momentul potrivit acest articol! În ultimele luni am fost pentru prima dată în viață pusă în postura de a impune limite cu adevărat, de a spune „nu”, de a și a… etc
Și nu m-am descurcat. Am gestionat execrabil situația și nu e ok. Dar învăț 😊 Evoluez. Și asta e bine 😊
Te îmbrățișez, dragă Diana și pentru mine rămâi un exemplu și un model de urmat, în cele bune și de a-ți fi alături în cele omenești ❤️
Eh, draga mea, mereu e greu prima dată. Mie încă îmi e, pentru că sunt obișnuită ca totul să aibă o rezolvare la mine, nu la alții. Dar, cum spui și tu, evoluăm. Îți mulțumesc și te îmbrățișez 🤗
Te înțeleg foarte bine! Cu mult timp în urmă am spus un „nu” răspicat. I-am dat pe toți la o parte și-am plecat de nebună în lumea largă. Nu știu nici acum dacă a fost bine sau nu, dar a fost un început. Următorii „nu” mi-au ieșit de minune!
Numai bine!
Uneori Nu-ul e necesar. Poate nu e frumos, dar nu poți trăi doar cu „da”, ajungi la balamuc așa! Și da, cum îi spuneam și Monei, orice început e mai greu…
Uf, cred ca la mine este (sau mai degraba a fost) invers, anume imi era destul de greu sa spun „da”. Stii vorba aia : „L-ai luat pe nu in brate?” Cam asa ceva. Am vrut apoi sa il imbratisez si pe „da”, dar a venit iar un moment in care a trebuit sa il caut pe vechiul prieten „nu”, ca sa pot recupera una-alta. Cu timpul, datorita in primul rand omului de langa mine, am reusit sa indraznesc din nou sa spun si „da”. Acum incerc sa ii am prieteni pe amandoi, si pe „da” si pe „nu”, fiindca ambii sunt necesari. Sunt situatii care solicita pe unul sau pe celalalt, iar cel mai rau este sa le confunzi. 🙂
Of, da, e tare greu să îi împrietenim unul cu altul. Dar reușim noi, suntem fete deștepte și puternice 😉
O da, ar trebui sa printez articolul asta si sa-l pun pe frigider. Si eu am spus da prea multa vreme lucrurilor carora in mod normal trebuia sa le spun un mare NU. Am si platit un pret pe masura ca sa invat ca sunt multe lucruri care nu sunt negociabile. Articolul asta e aur, Diana, bravo.
Mulțumesc, Ralu 🤗🤗🤗