De vorbă cu Eva Anca Hamza. Despre scris, cărți, Alzheimer și altele (1)

eva anca hamza

Astăzi vă invit să vă petreceți ziua alături de bloggerița scriitoare Eva Anca Hamza. Veți avea ocazia să o cunoașteți mai bine și să descoperiți mai multe despre prima ei carte, „Alzheimer – Scurtă perspectivă asupra unuia dintre cele mai mari mistere ale creierului”. Dacă acum o descoperiți, veți avea o surpriză. E un om cald, deschis, cu o poveste ce merită descoperită. Eu o știu de mulți ani, dar citindu-i cartea am început să o simt, cumva, mai aproape și să o apreciez și mai mult – nu doar pentru ce scrie, ci și pentru că inspiră prin toate acțiunile ei.

Nu mai lungesc introducerea, cuvinte ar fi multe și toate numai de bine, vă invit să citiți acum prima parte a interviului. Cu a doua promit să revin pe seară.

Cine este Eva Anca Hamza? Cum a ajuns să scrie?

Bună, Anca! Îți mulțumesc că ai acceptat acest interviu, pentru început o să te rog să ne spui cine ești tu!

Bună! Îți mulțumesc și eu pentru invitație! Eu sunt Eva Anca, o femeie obișnuită, dar care și-a dorit să aibă o ocupație deosebită. Sunt mamă și soție, cititoare, scriitoare de conținut și autoare de carte, blogger, sunt un Taur veritabil, cu ambiția și încăpățânarea specifice acestei zodii și sunt o persoană căreia îi place să aibă în permanență activitate.

 

Știu că la început ai fost bloggeriță, dar cum ai descoperit tu scrisul?

De fapt, am descoperit întâi scrisul, și abia apoi bloggingul. Când fiica mea se apropia de vârsta de doi ani și, implicit, concediul meu de creștere a copilului se apropia de final, am început să caut soluții pentru a lucra, fiind totuși în continuare acasă, lângă fetiță. La început căutam joburi de freelancing în domeniul de introducere date, dar cum ofertele întârziau să apară, mi-am zis că aș putea încerca și la scrierea de conținut. Mărturisesc că inițial am fost sceptică, sigură fiind că nu e de mine scrisul, dar m-am răzgândit la scurt timp după ce am obținut primul proiect de content writing și chiar mi-am confirmat că asta este ceea ce îmi doream să fac.

Bloggingul l-am descoperit datorită scrierii de conținut, lucrând pentru clienți pe partea de articole de blog. Odată ce am început să mă familiarizez cu blogurile, am știut că bloggingul este o parte a ceea ce sunt și ce îmi doream să fiu și, mai mult, am fost și încă sunt de părere că scrierea de conținut și bloggingul merg mână în mână.

Scrisul cărților l-am descoperit mult mai târziu, din lipsă de timp și de încredere în mine, iar la aceste două capitole încă mai am uneori probleme.

De la blogger la scriitor

eva anca hamza

Cum ai descrie parcursul tău de la blogger la scriitor?

Aș spune că a fost un parcurs lung, dar cred că, de fapt, a fost exact procesul firesc, totul s-a întâmplat așa cum trebuia. Cronologic, am început să lucrez ca scriitoare de conținut în 2013, am înființat primul blog în 2016 și am scris prima carte în 2021. Acum, în timp ce scriam aceste date, am realizat că toate aceste „începuturi” au avut loc în toamna anilor respectivi.

Cred că pentru mine bloggingul a fost precum o zonă de confort, oferindu-mi posibilitatea de a scrie articole diverse și de dimensiuni variate. Astfel, nu am avut întotdeauna ocazia de a găsi scuza lipsei de timp pentru a nu scrie pentru mine. Însă Mirela-Carmen Stancu, pe care am cunoscut-o prin intermediul bloggingului, m-a provocat să scriu prima mea carte și, de acolo, m-a încurajat mereu că pot scrie mai multe, motiv pentru care a doua carte este scrisă și în proces de editare.

Dar, dacă este să fiu sinceră complet, adevărul e că blogul Rândurile Evei s-a născut din dorința de a scrie, din pasiunea pentru scris. Mai exact, primele mele postări pe blog au fost câteva poezii pe care le scrisesem într-un impuls de moment. Așadar, aș spune că bloggingul și scrisul au depins oarecum unul de celălalt încă de la început.

 

Ideea scrierii unei cărți a fost mereu acolo, încolțită în mintea ta?

Nu aș putea spune că a fost mereu acolo. Când eram mică, într-adevăr îmi plăcea să scriu din joacă la mașina de scris și îmi imaginam că voi deveni scriitoare, dar era mai degrabă o joacă de copii, sau așa consideram eu. Ideea de a scrie mi-a venit mult mai târziu, când deja începeam să mă maturizez și să realizez că aș avea de povestit lucruri care s-ar putea dovedi interesante sau chiar utile pentru alte persoane. Cartea „Alzheimer” a încolțit în mintea mea în momentul în care o îngrijeam pe bunica din partea tatălui, suferindă de această boală. Dar, chiar și atunci, consideram că spun asta doar în glumă, așa cum mulți afirmăm, adeseori, că am putea scrie o carte despre X experiență.

 

Cum te-a ajutat participarea la proiectul Mirelei Carmen-Stancu, „90 de zile pentru cartea ta”, în procesul de scriere? Ai știut de la început subiectul cărții care a rezultat la finalul celor 90 de zile?

În primul rând, fără proiectul ei, cartea mea nu ar fi fost scrisă nici azi. Programul „90 de zile pentru cartea ta” mi se pare extrem de util pentru cei care își doresc să scrie cărți nonfiction, din două motive principale:

Primul motiv este acela că programul îi ghidează pas cu pas prin întregul proces de scriere, de la idee și până la a avea finalizat primul draft al cărții.

Al doilea motiv este faptul că Mirela a conceput programul astfel încât să îl motiveze pe scriitorul aspirant, să îl încurajeze și să îi dea tot impulsul necesar pentru a trece de la dorința de a scrie o carte la acțiunea efectivă de scriere.

Cât despre a doua ta întrebare, nu, adevărul este că la început aveam o altă idee în minte și am sperat până în ultimul moment să fie aceea cartea pe care o voi vedea scrisă și publicată. Bunica mea din partea mamei avea o poveste de viață impresionantă, pe care mi-am dorit dintotdeauna să o aștern cândva pe hârtie (iar asta se potrivește și la răspunsul anterior, referitor la ideea scrierii unei cărți). Întotdeauna ne povestea diverse experiențe și amintiri, iar eu le ascultam cu același interes și aviditate de cunoaștere, de fiecare dată, de parcă atunci auzeam pentru prima oară poveștile ei.

Când Mirela mi-a propus să intru în program, am simțit că sosise momentul să scriu povestea bunicii mele, care încă trăia. I-am propus să merg zilnic la ea, să îmi povestească din nou tot ce își amintea, iar eu să scriu. Inițial a acceptat, dar starea ei de sănătate se degrada pe zi ce trecea, astfel că nu a mai avut determinarea și puterea să facem lucrul ăsta.

Totuși, nu voiam să renunț la proiect încă înainte de a-l fi început, astfel că m-am simțit nevoită să îmi regândesc ideea. Și atunci mi-am amintit de cartea despre bunica din partea tatălui, pe care îmi spuneam de câțiva ani că aș putea să o scriu.

 

Despre Alzheimer - cartea, boala...

alzheimer eva anca hamza

„Alzheimer” este povestea experienței tale cu boala bunicii paterne. Cum a fost scrierea ei? Și, mai ales, cum te-ai simțit când ai ținut-o prima dată în mâinile tale?

Scrierea ei a fost terapeutică, m-a ajutat să retrăiesc amintirile respective dintr-o altă perspectivă, cu alte sentimente. Acum, după ce trecuseră anii, puteam să privesc întreaga experiență cu o oarecare detașare, departe de suferința și de stresul din perioada respectivă. În mod interesant, pe măsură ce scriam mă simțeam ca și cum eram detașată de emoții și de amintiri. Totuși, lucrurile s-au schimbat în momentul în care am ajuns să recitesc, să editez și să corectez. Atunci am putut să-mi dau frâu liber sentimentelor și, recunosc, a fost momentul în care am plâns până m-am eliberat de toată experiența respectivă.

Cartea aceasta a fost și este pentru mine o adevărată emoție. Momentul în care a plecat la tipar a fost iar unul încărcat de semnificație, pentru că Universul a așezat lucrurile în așa fel încât cartea a văzut lumina tiparului în 5 aprilie, care era fix data de naștere a bunicii mele paterne.

Când am ținut prima oară cartea în mâini, am avut un amestec de sentimente: era acolo bucurie, emoție, amintiri dureroase, tristețea că de curând îmi pierdusem și cealaltă bunică, entuziasm că reușisem să scriu o carte…

 

Evident, realitatea acestei boli este diferită față de ceea ce vedem noi în media. Ea nu afectează doar o persoană, ci schimbă viețile tuturor din jur. E o adevărată provocare să ai grijă de o persoană care suferă de Alzheimer, chiar în carte scriai la un moment dat „să am grijă de ea pot spune că a fost unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-am făcut în viața asta, mai ales că ea, în sinea ei, a fost întotdeauna o persoană destul de dificilă, iar boala, cum spuneam, a făcut-o chiar mai „pornită” împotriva celor din jur, mai dură și mai rece”. Aș vrea să ne spui cum a fost viața voastră (a familiei tale) înainte ca bunica să primească acest diagnostic, cum v-a schimbat descoperirea lui și cum sunteți voi acum?

Am crescut într-un mediu în care familia era mai presus de orice. Am fost, de mici, învățați să fim uniți ca familie. Sigur, nu era totul roz, existau și în familia noastră probleme și neînțelegeri, certuri și câte toate. Însă am fost crescuți în spiritul de a vizita întotdeauna familia. În timpul săptămânii mergeam aproape zilnic la bunicii din partea mamei, care locuiau la distanță mică de noi, în același oraș.

În fiecare sâmbătă, în schimb, plecam la bunicii de la țară, vacanțele și sărbătorile le petreceam acolo mereu. Nu ne plăcea în mod deosebit, pentru că bunica din partea tatălui era destul de rece, cum spuneam și în carte. Nu vreau să spun că nu ne iubea sau că nu o iubeam, însă relația dintre ea și noi era una oarecum distantă. Ne ținea predici care ne plictiseau, era veșnic nemulțumită și nu își imagina că va ieși ceva bun din noi… sau, cel puțin, impresia asta ne-o dădea. Nu și bunicul, însă, el era „complicele” nostru în toate boacănele posibile, chiar cu riscul de a o supăra pe bunica.

Dinamica aceasta s-a păstrat în mare măsură și după ce m-am căsătorit și am născut-o pe fiica mea. Însă bunicul a murit la scurt timp după, când fiica mea avea 4 luni. După aceea, la doar câteva luni, am decis să ne mutăm cu ea, fiind fără auz de câțiva ani și având probleme cu picioarele. Împreună cu soțul și fiica mea am trăit câteva luni într-o oarecare liniște acolo, ea ținea enorm la fiica mea și era încântată să își petreacă timpul cu noi, iar eu mă bucuram să fim împreună.

Descoperirea diagnosticului a fost un șoc pentru noi și, în special, pentru tatăl meu. Am avut momente în care mă simțeam disperată, neștiind cum să fac față bolii ei. Și, pe lângă asta, sănătatea tatălui meu începea deja să se șubrezească. Nu știu în ce măsură vestea bolii mamei lui a declanșat și boala lui ulterior, dar cert este că evenimentele s-au succedat destul de rapid unele după altele.

Boala ei, diagnosticul în sine, ne-a afectat pe toți. Dintr-odată, ne trezisem că trebuie să inventăm soluții și idei pentru a o ține pe ea în siguranță și a-i conferi, pe cât se putea, grijă în perioada bolii. Părinții mei locuiau la oraș și lucrau, eu cu soțul și fiica mea am rămas în continuare cu bunica, la țară. În momentele în care nu mai știam cum să procedez, îl sunam pe tata pentru un sfat, iar el oricum avea obiceiul să ne viziteze destul de des și făcea tot ce putea să ne sprijine, dar adevărul este că nu suporta să își vadă mama în felul acela, motiv pentru care stătea foarte puțin cu ea. Mama mea, în schimb, mă ajuta cu tot ce putea când venea și prelua asupra ei o bună parte din sarcinile îngrijirii bunicii.

 

eva anca hamza

Cum suntem acum? Primul gând care mi-a venit în minte când am citit întrebarea ta a fost: mai puțini. Însă cred, ba chiar sunt convinsă, că experiența cu bunica a „sudat” și mai bine relația dintre mine și soțul meu, pentru că el a fost lângă mine în permanență și, în ciuda greutăților care au intervenit, a dificultăților pe care le-am trăit cu toții în perioada respectivă, nu a dat bir cu fugiții. Totuși, nu cred că îl puteam acuza dacă renunța atunci la noi, a fost asupra lui o presiune pe care nu mulți ar fi suportat-o.

Pe de altă parte, eu recunosc că sunt și îngrijorată, pentru că, după moartea bunicii mele, am aflat că și mama ei suferise, cel mai probabil, de aceeași boală. Evident, fiind cu mult timp în urmă, nu exista astfel de diagnostic, însă din spusele vecinelor din sat, simptomatologia era similară. Așadar, pot spune că îmi fac griji în privința moștenirii mele genetice.

Partea a doua a cărții este bazată pe o documentare minuțioasă pe care tu ai făcut-o, aș vrea să îmi spui dacă ai descoperit informații care te-au făcut să înțelegi altfel Alzheimer-ul față de experiența ta cu această boală?

Categoric, da! Pe măsură ce mă documentam, eram fascinată de informațiile noi pe care le descopeream. În perioada în care o îngrijeam pe bunica, nu cunoșteam prea multe despre această boală. Așa ca majoritatea oamenilor, știam că este o boală în care persoana în cauză uită, dar nu știam prea multe alte detalii. În schimb, documentarea m-a ajutat, chiar dacă tardiv, să înțeleg anumite elemente din comportamentul de atunci al bunicii mele și chiar să descopăr că nu am motive să mă învinovățesc pentru că nu am știut cum să gestionez unele întâmplări.

Cui îi este destinată „Alzheimer”? Care e profilul de cititor?

Atunci când am scris-o, am avut în minte ca cititor ideal persoana care a avut sau are pe cineva drag bolnav cu Alzheimer. Totuși, vorbind ulterior cu cititorii, am descoperit că spuneau că ei au perceput cartea ca fiind pentru oricine. Și asta deoarece Alzheimer este una dintre bolile secolului și nimeni nu știe cum va fi vreodată afectat de această boală, fie direct, fie indirect, prin diagnosticarea unei persoane dragi. Acum, aș spune că „Alzheimer” este o carte destinată atât celor care au avut sau au o experiență cu această boală, cât și celor cărora le place să descopere lucruri noi.

Cum a fost ea primită de către public?

Mult mai bine decât mă așteptam. Așa cum spuneam înainte, mă așteptam să o citească doar persoanele care cunoșteau într-o oarecare măsură boala. Însă am avut surpriza să se arate interesate mult mai multe persoane de această carte decât speram inițial. Iar faptul că în jumătate de an am epuizat primul tiraj a fost pentru mine cel mai bun feedback pe care îl puteam primi în acest sens. Cât despre părerile cititorilor, și ele au fost bune. Desigur că am primit și, să le zicem, critici constructive și unii mi-au spus că ar fi vrut să povestesc chiar mai mult din experiența trăită cu bunica, însă chiar și așa, toți s-au declarat mulțumiți de lectura în sine.

Va urma

Sharing is caring:

Ori poate vrei să fii la curent cu tot ce scriu?

Introdu adresa de mail în căsuța de mai jos și te anunț de fiecare dată când public!


Loading
© dealedianei.ro, 2021
%d blogeri au apreciat: