Dans de decembrie (povestire) – 1

N-am stat niciodată prea mult într-un loc. Fiind copil de diplomat, mi-am petrecut copilăria între o țară și alta: Spania, Franța, SUA, Marea Britanie. M-am născut nomadă și așa am copilărit: dintr-o țară în alta, dintr-o școală în alta. Niciodată nu am avut prieteni, cel puțin nu adevărați. Cum mă îmbarcam în avion, firul acela roșu care ne conecta începea să se subțieze, iar procesul de degradare continua până ce din el nu mai rămânea decât o urmă nanometrică: ne mai auzeam de 2-3 ori la telefon, dar subiectele de discuție apoi dispăreau. Nu îmi păsa, oricum. „O nouă țară e o nouă aventură, Alinka!” îmi tot repeta mama, iar eu o așteptam cuminte, cu ochi mari de uimire și nerăbdare.

Însă în acel an lucrurile au stat diferit: pentru prima dată am vrut să rămân undeva. Parcă eram priponită în acea țară care la început îmi păruse atât de gri și de fadă, România.

– Dar, mama, eu vreau să rămân. Am 18 ani!

– Oh, vai, și dacă ai 18 ani chiar crezi că poți avea grijă de tine? Singură! Într-o țară care, până la urmă, îți e străină?

– Locuim aici de patru ani, mama!

– Așa, și? Ce te-a apucat? La început nici nu îți plăcea aici? O lună abia dacă ai coborât din camera ta! Nu te mai înțeleg…

– Au trecut patru ani de atunci! E cel mai mult timp pe care l-am petrecut într-un singur loc după Spania, dar atunci eram prea mică pentru a conta cumva asta. Pentru prima dată am prieteni pe care nu vreau să îi las. Pentru prima dată am și eu un plan, un vis pe care vreau să-l văd îndeplinit. Desigur, tu nu ai de unde ști asta. Mai tot timpul ești plecată, iar când ești acasă abia dacă vorbim…

Țin minte și acum privirea ei. Parcă îi dădusem o palmă, așa se uita la mine.

– Și ce vis ai? M-a întrebat ea, cu o voce înmuiată, aproape blândă, atât de atipică pentru ea.

– Să aprofundez vioara.

– Să aprofundezi vioara?! Zău? Să aprofundezi vioara! Și nu crezi că în Elveția vei găsi profesori mai renumiți?

– Mai renumiți da, dar știi că până să ajung la profesorul Paulescu eram un dezastru. Cu el a fost diferit, am format o conexiune încă de la început și uite unde sunt acum!

Nu a mai spus nimic. Adevărul e că făcusem un progres uimitor. Mereu m-a atras vioara așa că în toate țările pe unde am fost, am făcut cursuri. Doar că oricât de renumiți erau profesorii mei, Eva León, Miguel Borrego, Philippe Honoré, Benedict Taylor, muzica mea era… o scârțâială nefericită. Însă eu tot nu renunțam. Ceva din mine mă îndemna să continui. De fiecare dată când puneam mâna pe vioară și pe arcuș simțeam cum un curent îmi cotrobăia corpul, era și încă este ceva magic, greu de definit. Așa că nu am renunțat la acest vis, chiar dacă ai mei erau din ce în ce mai sceptici. Și uite că în țara în care părea cel mai puțin probabil, am atins desăvârșirea. Profesorul Paulescu nu a făcut parte din orchestre faimoase, nici măcar pe plan local, însă are un fel al lui de a explica, de a te face să simți…

Bine, mai era și o parte pe care nu i-am mărturisit-o. Vlad. Dacă ar fi aflat de el, sigur s-ar fi scandalizat. Ne despărțeau zece ani. Desigur, în mintea ei, diferența asta ar fi părut și mai mare, un soi de prăpastie de netrecut.

L-am remarcat încă din primele mele zile aici. De parcă era posibil să nu-l remarci pe tipul misterios care stătea pe motor la colțul liceului așteptându-și iubita, o tipă blondă cu niște picioare kilometrice? Ea întruchipa stereotipul frumuseții, el pe cel al unui bad boy. Se potriveau de minune, iar asta se vedea de la distanță.

Poate nu ar fi trebuit să mai privesc înspre acel loc unde era el mereu la finalul orelor, dar ceva mă trăgea înspre acolo precum un magnet. Luni de zile, finalul orelor îl găsea în același loc, așteptând-o pe tipa blondă, Sorana, după cum am aflat ulterior că o cheamă. Era într-a XII-a, cea mai bună din an deși nimeni nu înțelegea cum. Nu mai acorda aceeași atenție orelor de când apăruse el, Vlad, așa se spunea.

Apoi, într-o după-amiază de octombrie, el nu a mai fost acolo, în colțul liceului. Cumva mi-a părut rău. Mă obișnuisem să-l studiez, chiar îi învățasem unele gesturi, cum ar fi felul în care își freca mâinile de fiecare dată când Sorana se apropia.

În acea zi aveam și pregătire la vioară așa că nu puteam zăbovi prea mult, deși mi-ar fi plăcut să mai stau o vreme. Poate să o văd și pe Sorana ieșind, să-i văd fața. Oare era roșie de la plâns? Ori avea o mină mândră, de valkyrie? Așa poate reușeam să înțeleg ce s-a întâmplat. Cei doi deveniseră o obsesie pentru mine. Era un soi de voyeurism, cu siguranță.

Am intrat în blocul vechi și posomorât și am urcat pe scară încercând să ignor mirosul rânced de varză murată care răzbea prin aer. Conform înțelegerii, nu am mai bătut la ușă. Am intrat direct, fericită să scap de mirosul acela și să dau de unul mai plăcut, emanat de un odorizant alb plasat pe o măsuță joasă. Mi-am descălțat ghetele și mi-am pus geaca roșie în cuier. M-am dus spre sufragerie și, după ce am deschis ușa am rămas încremenită. 

Era chiar el… Vlad. Cum se putea? Aș fi vrut să mă fac mică și să dispar în acea clipă, atât de copleșită mă simțeam.

– Cu siguranță nu ne potriveam. A spus el culegându-și o scamă de pe puloverul bej.

Știam că profesorul Paulescu avea un frate, dar nu m-am gândit o clipă că era chiar el.

– Ah, Alinka, you’re here! Mi-a spus profesorul cu un zâmbet, nu am înțeles niciodată de ce insista să vorbească în engleză cu mine, doar învățasem destul de bine limba română. Mă tem că va trebui să continuăm altă dată, Vlad!

S-a ridicat și după ce s-a întors m-a fixat cu privirea. Niciodată nu-l văzusem atât de aproape. Era răvășitor. Avea cei mai verzi ochi posibil, un ten de culoarea caramelului și niște buze perfect simetrice. Parcă m-a curentat cu privirea lui. Oare știa? Mă observase? Nu mi-a spus nimic, doar a trecut pe lângă mine. Mirosea a mentă și a tutun.

De atunci nu l-am mai văzut niciodată la colțul liceului. Însă de fiecare dată când aveam repetiții, îl găseam în sufrageria profesorului Paulescu. Nu-mi adresa niciun cuvânt și se făcea nevăzut de îndată ce apăream, lăsând o dâră persistentă de parfum în urmă. Devenise un ritual ce îl respecta cu strictețe asta până într-o zi de mai când nu a mai fost acolo. Toată ora nu m-am putut concentra, în mintea mea frământam aceeași întrebare: unde era? Oare se împăcase cu Sorana, dar atunci de ce nu l-am văzut la școală? Oare se apăruse o alta? Mă tot învârteam în jurul acestui subiect, iar arcușul meu atingea doar note greșite. La finalul orei m-am simțit penibil, dar profesorul mi-a zâmbit și mi-a spus că toți au și zile proaste. Însă eu tot aș fi vrut să sap o groapă până în centrul pământului și să rămân acolo.

Mi-am strâns lucrurile și am coborât în grabă, iar când am împins cu tot corpul ușa metalică a blocului m-am lovit de ceva cu parfumul lui. M-am îndepărtat și am privit în sus. Era, chiar el.

– Scuze!

– Nu-i nimic!

Am vrut să plec. Totul părea un dezastru și, culmea, îmi mai venise și ciclul de dimineață, iar burta începea iar să mă înjunghie. O zi superbă din toate punctele de vedere, ce să mai!

– Ascultă, tu ești eleva lui Mihai, nu? Și înveți la liceul internațional?

– D-da…

– Știam eu!

Oh, Doamne! Chiar era o idee bună groapa aceea. Pentru o clipă am avut impresia că urma să mă întrebe ceva de Sorana, dar…

¯

Va urma