Dans de decembrie (povestire) – 2

– Păi și de ce nu mi-ați spus? Te puteam aduce eu. Lucrez vizavi.

Oh, pe bune? Deci nu mă remarcase și, colac peste pupăză, scăpam prea ieftin din acea situație penibilă.

– Eu una nu am știut.

– Acum știi. Data viitoare, vino la mine, la centrul de meditații cred că sunt liber la ora la care ieși judecând după ora la care vii la curs.

Centrul de meditații? Și mie care îmi părea un tip rebel… M-a intrigat contrastul dintre aspectul lui și profesia pe care o avea, iar asta m-a făcut să îi promit că dacă voi avea vreodată nevoie, voi apela la el. Putea fi o capcană? Putea fi…

Deși tentația de a apela la el era mare, săptămâni bune i-am rezistat eroic și am mers cu mașina pe care mi-o trimitea mama de la ambasadă. Era mereu aceeași: un C-Class negru condus de un domn rotofei care dacă ar fi avut barbă semăna cu Moș Crăciun. Bine, asemănarea era doar fizică, altfel nu cred că am cunoscut un om mai anost. De când am început să stăpânesc româna mai ales, tot încercam să intru în vorbă cu el. N-am avut niciodată succes. Și așa toate drumurile mele, indiferent de destinație, erau marcate de o tăcere mormântală. Deci cumva plictiseala a fost cea care m-a îndemnat să reconsider propunerea lui Vlad. Ba nu, mint cu nerușinare! O fi jucat și plictiseala vreun rol, dar mai mare era atracția.

Era decembrie, dar unul bizar, fără pic de zăpadă, doar cu un ger nemernic, tăios. Centrul de meditații unde lucra Vlad era vizavi de liceu, într-un bloc comunist însă ceva mai îngrijit decât cel în care locuia profesorul. În fața lui era o grădiniță care primăvara și vara parcă exploda de flori. Dar atunci, fiind iarnă în centrul ei domnea un brad împodobit cu beteală argintie și globuri multicolore. Era un soi de… sorcovă gigant, parcă acela e cuvântul.

Am bătut la ușa pe care scria „Centru de meditații”. Nimeni nu a răspuns, așa că am intrat neinvitată. Poate așa era obiceiul, mi-am zis eu în timp ce intram. De îndată m-a întâmpinat un miros de portocale și o melodie caldă ce o știam a fi un colind românesc. „Cerul și pământul / Cerul și pământul / În cântec răsună…”. În fața mea era o ușă pe care era scris „Limba Română”. În stânga, am observat era o altă încăpere, fără ușă. Acolo, așezat la o măsuță albă, cu spatele la mine și privirea pe ferestra cu vedere spre brăduț era Vlad. Purta un pulover verde smarald ce contrasta minunat cu tenul lui și, cu siguranță, se asorta minunat cu ochii lui. O, Doamne, ce gânduri tâmpite aveam!

– Bună!

– Bună! A spus el întorcându-se, cu un zâmbet. Nu te-am auzit intrând.

– Mi-ai spus că mă poți duce la curs, mai știi? Din păcate șoferul meu nu poate ajunge… Doamne, ce minciună și cum a sunat!

– A, ai șofer?

– Mda… ca cel puțin jumătate din colegii mei.

– Adevărat… adevărat. Sigur că îmi amintesc, stai doar să îmi iau geaca. Între timp, servește-te cu o portocală, sunt tare bune.

Am luat o portocală din bolul mare și verde din mijlocul mesei și apoi l-am urmat afară. Avea un Logan albastru simplu, dar îngrijit, curat. În el mirosea a odorizant înecăcios, dar cui îi păsa? Cel puțin nu mie!

– Scuze dacă nu e la ce te aștepți! Mi-a spus el învârtind cheia în contact.

– Și de unde știi la ce mă așteptam? Am răspuns, strângând portocala în mâini.

– Păi na, judecând după liceu, nume… sigur mașina cu care ești obișnuită nu e una ca asta, chiar dacă e destul de recentă.

– Eh, nu contează. Serios!

– Și, de unde ești? Mereu m-am întrebat. Rusia?

– Un pic mai aproape!

– Ucraina?

– E mai aproape, dar nu. Mai încerci?

– Hmmm… Bulgaria?

– Da, Bulgaria. Deși nu prea am stat pe acolo. Mi-am petrecut copilăria prin lume. Ne plimbam din țară în țară de parcă eram parte dintr-o caravană. Însă dacă sunt sinceră, Bulgaria e acasă. Ori de câte ori luam câte o vacanță și aterizam acolo, la bunica era parcă un basm. Stăteam ore întregi la fereastra casei ei din Varna și priveam marea în timp ce mâncam tulumbichk, niște gogoși mai lunguiețe și însiropate, iar bunica îmi povestea diverse despre ea, despre bunicul, despre vecini uneori… Am văzut multe mări, dar petecul acela din Marea Neagră mi se pare cel mai frumos din lume. Poate din cauză că nu are miros de mare, ci de tulumbichk vanilat, iar valurile au glasul bunicii. Oh, scuze, am vorbit cam mult și am luat-o pe arătură!

– Ba din contră, ai vorbit tare frumos. De regulă, fetele de vârsta ta, mai ales cele cu… un statut, sunt mai puțin profunde. Poate o să ți se pară bizar, dar eu am descoperit marea abia târziu când am fugit de acasă împreună cu niște colegi din liceu pe timp de iarnă tocmai la Constanța. A fost o aventură! A zâmbit în colțul gurii, iar eu m-am topit (oricât de penibil sună asta).

– Îmi imaginez!

Aș mai fi vorbit cu el. Chiar aș fi vrut să îmi spună cum a decurs acea aventură, dar ajunsesem la destinație. Culmea, până atunci drumul acela mi se părea a dura o veșnicie și acum se redusese la câteva minute. Când a parcat am observat că începuse să ningă cu niște fulgi mari și pufoși.

– Nu pot urca acum, dar promit că vin să te duc acasă. Asta dacă e în regulă, mă gândesc că nu o să se repare mașina prea curând.

– Oh, mulțumesc! Mulțumesc mult! Mă pricepeam să mint, nu glumă!

S-a întors și la finalul orei, așa cum mi-a promis. Apoi, în zilele ce au urmat am reușit să o conving pe mama să nu îmi mai trimită mașina, i-am spus că merg cu o colegă. Bine, nu a fost prea greu, la cât interes își dădea ea de obicei pentru viața mea. Sigur, pe atunci mi se părea o binecuvântare.

Cu cât mergeam mai mult cu Vlad, cu atât conversațiile noastre deveneau mai interesante, mai… intime chiar. Ajunsesem să știu inclusiv cum își preferă cafeaua: fără nici un pic de zahăr și un strop de lapte. Și, cu aceste conversații, rădăcinile pasiunii mele pentru el mi se înfigeau și mai adânc în inimă.

– Trebuie să ajungi neapărat acum-acum acasă? M-a întrebat el.

Era săptămâna dinaintea Crăciunului. Un strat gros de zăpadă acoperea totul, dar oamenii nu se lăsau împiedicați de asta și mișunau dintr-un colț în altul după cumpărături. Eram opriți la semafor. Pe trotuar, un bărbat căra un brad verde, urmat de o fetiță cu zâmbetul până la urechi. Îmi propusesem să merg și eu la niște cumpărături, poate să rog pe cineva să mă ajute să cumpăr un brad. Însă toate puteau aștepta.

– Nu, deloc. De ce?

– Vreau să te duc undeva. Am o surpriză pentru tine.

– O surpriză?

– Da! Ai încredere în mine?

– Sigur!

Din radio se auzea o voce catifelată cântând Winter Wonderland. Am închis ochii și am început și eu să îngân versurile, dar până să apuc să termin și ajunsesem într-un adevărat paradis al iernii: o pădure deasă, acoperită de zăpadă. De mult nu mai văzusem așa ceva. M-am bucurat ca un copil văzând atât de mult alb.

– Știam eu că o să îți placă! Dar stai, mai e ceva!

S-a întors spre bancheta din spate și a luat o pungă albastră în care era o caserolă.

– Nu știu dacă e ce trebuie, dar… am încercat! A spus el desfăcând-o.

– Tulumbichk!!!

Am luat unul și am mușcat. Era moale, umed și avea gust de vanilie. Divin! Nu erau ca ai bunicii, dar erau gustoși.

– Deci mi-au ieșit?

– Sunt buni, serios! Tu i-ai făcut?

– Da.

– Wow! Nu mi te imaginam un bucătar.

– Eh, să zicem că nu știi multe despre mine.

– Doamne, deci chiar sunt buni! Ia și tu unul!

Nu a apucat să ia un tulumbichk, la radio Alicia Keys începuse să cânte acel cântec de care mă îndrăgostisem iremediabil în acel an. Some people want it all / But I don’t want nothing at all / If it ain’t you, baby.

– Ce-mi place piesa asta!

– Și mie.

– Dansezi?

– Aici?

– Nu, nu în mașină, afară! Nu te uita așa, va fi frumos!

Am cedat. Am ieșit din mașină, iar el m-a cuprins. Era frig, dar mie îmi era cald în brațele lui. Picioarele noastre călcând zăpada sunau ca atunci când crănțăni niște covrigei, iar acest son se împletea cu vocea Aliciei Keys. Some people want diamond rings / Some just want everything / But everything means nothing / If I ain’t got you, you, you.

Și așa a început povestea noastră: cu un dans de decembrie într-o pădure de la marginea Bucureștiului. Ani de zile așa am mers, împreună, dansând parcă prin viață căci am reușit să o conving pe mama să rămân în România. Și ce bucurie a fost! Toată viața mi-era un cântec… asta până ce a venit acea petrecere de Crăciun din 2010, iar Vlad mi-a adresat întrebarea pe care nu eram pregătită să o aud și la care i-am răspuns „am nevoie de timp să îți răspund”. El, contrar așteptărilor, nu s-a supărat. Doar mi-a zâmbit și mi-a spus că avem timp… Era un tip prea sigur pe sine, am știut asta dintotdeauna. Eu, în schimb, în acel moment am realizat că îmi încuiasem prea multe vise de dragul lui.

¯

Aici se încheie acest prequel. Continuarea, cum vă spuneam, o găsiți în volumul Litere pe fulgi de nea. Ori vă puteți abona la newsletter-ul meu (aici), ceva îmi spune că urmează o surpriză!