Domnica și Strigoiu’

În cameră mirosea a pâine proaspăt scoasă din cuptor, coji de portocale uitate pe sobă și brad. Un miros cald și iernatic în același timp ce parcă te îmbia la somn. Tocmai scosese tava cu colaci din cuptor – mâine era zi de biserică. I-a pus pe masă, să se răcorească. Avea timp berechet să facă pachetele cu împărțituri. Însă nu se îndură și rupse unul, iar aburul se ridică din el de parcă ar fi eliberat vreun duh. Ce dorințe și-ar fi pus? Mai conta la anii ei? I se părea, de la o vârstă, că totul e doar așteptare: să vină poștărița cu pensia, nepoții în vacanță, popa cu botezul sau cu icoana și… mai dureros, câte o înmormântare. Doamna cu coasa îi lua tot mai des oameni dragi: rude, vecini, prieteni. I-l luase și pe Gogu lăsând în urmă un gol care, cu fiecare pomană, devenea mai mare… urma a șaptea în august, iar apoi… ce? Nu voia să se gândească la asta, dar în același timp era conștientă că nu se putea plânge. Avusese o viață minunată în comparație cu alte femei din sat bătute, înjurate, muncite până la epuizare.

Își mai tăie și o felie de brânză grasă și potrivit de sărată cum numai ea știa să facă. „Mamaie, brânza ta e cea mai bună!” – mereu îi repetau nepoții, șase la număr. Mâncă cu poftă bucurându-se de gustul simplu, familiar, dar pe care îl iubea de mică. Era ca o bucată de rai!

Se întoarse apoi la canapeaua acoperită cu o carpetă. Pe ea lăsase o cutie cu globuri căci în timp ce colacii se coceau molcom în cuptorul de pământ, ea se apucase să facă bradul. Înfășurase deja beculețele multicolore primite cadou de la Mircea, unul dintre nepoți. Urmau acum globulețele care, în lumina becului aruncau lumini colorate, un adevărat caleidoscop. Însă unele erau mai mult de atât. Câteva portocalii, vreo trei, în formă de ceapă, le primise tot de la Mircea. Avea un set, dar cum multe se spărseseră, nu i-a mai folosit. Însă pe ea a bucurat-o, chiar și așa, era un cadou, un semn că nu o uitase. Altul rotund cu fundal albastru intens peste care era pictat un sat înzăpezit îl primise de ziua ei de la Cati, sora lui Mircea. Putea spune cu precizie de unde și de când îl avea pe fiecare, ba chiar repeta în gând pe măsură ce le așeza în brad.

Ajunsă la fundul cutiei dădu de o stea croșetată, ca de mileu. Fusese albă cândva, dar anii trecuseră chiar și peste ea. Acum era de culoarea untului. O luă în mână și o mângâie, firul era încă ferm. Avusese mai multe, dar cu timpul fie le-a dat nepoților, fie s-au prăpădit. Le făcuse acum mulți ani, prin 1951 dacă nu se înșela și nu… nu se înșela. Trecuseră 51 de ani, avea 18 ani când le croșetase. Pe-atunci, căsătoria ei cu Gogu avea doar un an.

Se măritase mai mult obligată. Taică-su a vrut să îi facă un favor primarului, viitorul ei socru, și așa să îi rămână îndatorat. Gogu trebuia să o ia de nevastă pe Anica a Leanii lu’ Ciubotaru. Frumoasă fată, cu două cozi negre și lungi aproape până la brâu, ochi albaștri iscoditori și un mers de zici că era o apă unduitoare. Cum era să se mărite ea cu Gogu? O fi fost el băiatul primarului și al învățătoarei, dar era un tip șters și șleampăt. Strigoiu’ i se spunea când ieșea la horă. La început, când a observat cum o privește, maică-sa i-a spus că nu e cazul să facă nazuri. Și așa nu avea zestre, taică-su murise în război, iar ele au trebuit să se descurce. Doar că la scurt timp după ce s-a anunțat nunta, fata s-a făcut nevăzută, zice-se cu un bărbat de la București, lăsând-o pe maică-sa în rușine și pe Gogu cu lăutarii arvuniți și cam tot restul nunții pregătit.

Atunci a simțit nea Gheorghe că e momentul oportun. Ce avea Anica și n-avea Domnica lui? N-avea ea ochi albaștri și corpul ei nu se șerpuia. Dar avea zestre: niște oi, o vacă și ceva lighioane,  plus ce pregătise ea cu maică-sa: carpete, ștergare și toate acareturile muierești necesare unei gospodării. Ar fi vrut să-i dea și vreo 10 pogoane, dar încă nu îi era clar ce era cu colectivizarea.

– Cu Strigoiu’? Ăla deșirat și înalt cât prăjina? Cu ăla vrei să mă măriți?

– Da’ ce are? O să vezi că nu o să îți mai pese. E băiatu’ primarului. Nu vezi că lumea se schimbă? Nu vrei să fii la adăpost?

Nu mai știa ce să spună. Auzise și ea, la radio, că lumea se schimba. Ai ei erau cât de cât bine, dar înainte de război, pe când era ea mică o duceau și mai bine. Apoi, după anii aceia negrii, venise comunismul ce voia parcă să acapareze tot. Cu câteva luni înainte chiar la ei în județul Vlașca, zeci de oameni fuseseră zdrobiți de comuniști pentru că îndrăzniseră să se opună colectivizării, printre ei și Fănică, unchi-su. Parcă luminița de la capătul tunelului nu se vedea. Taică-su avea dreptate și, oricum, avea e vreun cuvânt de spus? Ar fi îmbrăcat-o în mireasă și ar fi dus-o legată la casa primarului.

Primele luni după căsătorie parcă au fost un chin. I se făcea greață doar când își vedea soțul cu fața lui ștearsă și buboasă, cu ochi de culoarea broaștei. Noaptea se ghemuia pe marginea patului și se întreba dacă tot sacrificiul merita. Cel mai rău era însă atunci când simțea cum una dintre mâinile lui începea să se șerpuiască pe coapse. Atunci își spunea că are două opțiuni: să facă precum Anica ori să își ia zilele.

Dar nu avusese curaj. Se gândea prea mult la ceilalți, la rușine. Era deja decembrie. Zăpada se așezase ca un covor peste pământ, dar nu se instalase încă frigul. Domnica toca niște limbă pentru tobă, iar soacră-sa topea niște grăsime să facă untură.

– Mică, Domnică, m-am hotărât: o să plecăm de Crăciun! Am pregătit tot! Spuse Gogu intrând pe ușă.

– Cum așa?

– Da, eu și Domnica. Mergem la văru’ Ionel, la Giurgiu!

Deși nu-i spusese niciodată nimic, Gogu știa că nu-l iubea. Nu era el frumos, dar nici în apele lui nu era. Mereu ursuz, absent. Biata fată, cum să se poarte altfel? Pe el îl cruțase războiul, taică-su trăsese niște sfori și el rămăsese la Câmpulung, unde era înscris la Școala Normală. Urma să devină tot învățător și, tot ca maică-sa, avea să facă asta sub atenta îndrumare a unchiului ei, reputatul profesor Țicăloiu. Acolo se obișnuise cu viața de oraș, iar satul său i se părea o cușcă. Depresia se încolăcise și în jurul lui, doar că din alte motive.

Odată ajunși la Giurgiu, Domnicăi nu i-a fost greu să vadă o schimbare. Ochii lui parcă străluceau de viață. Era alt om. Au mers împreună la teatru, la operă, la restaurant. S-au plimbat pe malul Dunării unde totul era de un alb impecabil, iar apa arunca și ea niște sclipiri de argint asortate perfect. El îi povestea despre oamenii și locurile pe care le văzuse, ea îl asculta, absorbind totul ca un burete.

Totul era nou și fascinant pentru ea care nu ieșise vreodată din comuna ei. Însă lucrul de care era cel mai fascinată, evident după acest nou Gogu pe care-l descoperea, era bradul împodobit din sufrageria gazdelor. Nu era foarte înalt, nici foarte bogat, dar era plin de globulețe colorate iar mirosul acela proaspăt care invada încăperea era unul sublim. L-a făcut să-i promită că anul următor vor avea și ei un brad în căsuța lor ce cu siguranță avea să fie gata…

Și așa a fost. În iulie casa era deja ridicată, iar în decembrie, pe prispa casei așezaseră un brad pe care l-au împodobit cu globulețe colorate luate de la Giurgiu, dar și câteva steluțe croșetate de ea căci estimaseră greșit câte să cumpere. Dar cui îi păsa? Bradul lor era frumos ca iubirea ce crescuse între ei și care i-a binecuvântat de-a lungul anilor.

Scoase un oftat, apoi agăță steluța în brad. Afară, Turcu lătra voios semn că în curte intrase cineva cunoscut. Privi pe fereastră și își văzu nepoții, toți șase: Mircea, Cati, Oana, Ilinca, Mara și Mihai. Privi apoi fotografia lui Gogu și zâmbi. Nu m-au uitat, Gogule, nu m-au uitat! Își zise ea în gând.