Viața la bloc

Numele meu e Samantha, dar toți îmi spun Sam. Am 45. Mi-am petrecut mai mult de jumătate din ani călătorind prin lume cu rucsacul în spate și imortalizând peisaje și chipuri. Toate revistele mari vor fotografiile mele. Pot spune că sunt un fotograf de succes, ba chiar și un autor: am semnat câteva jurnale de călătorie care s-au vândut ca pâinea caldă. Însă de trei ani am prins rădăcini în România, la București. (În cazul în care vă întrebați pe unde eram, ei bine, acum știți!) Cum de s-a întâmplat asta? Nimic mai simplu, francezii o numesc „coup de foudre” și da, în clipa în care l-am întâlnit pe Mihai chiar am simțit cum m-au fulgerat ochii lui albaștri.

Nu, nu am de gând să vă povestesc cum ne-am întâlnit. Asta nu e o poveste de dragoste. Ce vreau eu e să vă prezint e un micro-univers pestriț. Credeam că am văzut multe, tot umblând prin toate cotloanele planetei. Însă viața într-un bloc comunist îți oferă noi perspective.

Inițial, am avut o senzație de claustrofobie deși cei 52 de metri pătrați ar fi trebuit să fie mai mult decât suficienți pentru mine care am trăit mare parte din timp în camere de hotel minuscule. Mă simțeam ca într-o cutie de chibrituri. Mă plictiseam teribil, dar, cu timpul, am învățat să și ascult, nu doar să privesc. Asta mi-a oferit o nouă perspectivă. Până atunci credeam că doar în ochi poți vedea sufletul unui om, dar se pare că nu-i totul.

Lângă noi, de pildă e Robert. Trecând peste faptul că e plinuț, e tare neglijent la prima vedere: mereu ciufulit, veșnic cu cămașa scoasă din pantaloni. Dacă stai mai aproape, nu ai cum să nu simți mirosul de rânced de transpirație care îți blochează nările. Dar cred că e un tip care câștigă foarte mulți bani, un IT-ist, ceva. Mereu îl aud vorbind în engleză despre tot felul de chestii tehnice. Ah, și să vedeți, cu câtă grijă își udă plantele de pe balcon. Am impresia că le și vorbește, dar sigur le pune muzică de Bach – se aude.

Deasupra, în schimb, sunt Ana și Teo. S-au mutat de curând, dar sunt simpatici foc… când nu se ciondănesc. Și, credeți-mă, aici „ciondănesc” e un eufemism. Adesea aud farfurii trântite, diverse bocăneli și cuvinte nu prea frumoase în română. Era să și sun poliția într-o zi, dar până să-mi găsesc telefonul, au început să râdă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Apoi e Lilly, pardon Lili, care își crește singură fiul, Max. El e un băiețel tare frumos și plin de viață, e tot numai un zâmbet și zice tuturor „săru-mâna” lungind a-ul de la final de parcă ar fi cântăreț de operă. (Mihai spune că e o formă de salut politicoasă, nu că vrea efectiv să-mi pupe mâna.) Ea… în schimb, pare mereu acră, gata să se certe din orice cu oricine. Ba că e 16:01 și ești pe locul ei de parcare când știi bine că după ora 16:00 ele sunt rezervate, ba că asculți muzică și pe ea o deranjează din siestă (serios!). Mi-e milă de bietul copil, taică-său cică e în Germania, culege sparanghel.

Și mai sunt, desigur, Maddie cum îi spun eu pentru că mi se pare imposibil să pronunț Mădălina, Marius și Maria, Simona… Fiecare cu defectele și calitățile lor. Un grup de oameni pe care ar fi imposibil să îi zugrăvești într-o singură nuanță.

De multe ori viața noastră se desfășoară independent de a celor din jur. Fiecare le are pe ale lui și nu-i deranjează pe ceilalți decât cu un „bună ziua” și atât. Însă sunt și momente în care suntem o comunitate. 

De exemplu eu, am făcut pe fotograful la nunta Anei și a lui Teo. Ea trebuia să aibă loc în 2022, când pandemia era pe final. Desigur că aveau totul deja plănuit de multă vreme și au tot amânat. Așa, au ajuns să rămână fără fotograf. I-am auzit certându-se pe tema asta și mi-am luat inima în dinți să mă postez la ușa lor și să îmi ofer serviciile drept cadou. Desigur, ei au insistat să mă plătească (la naiba, știți cât costă un fotograf de nuntă aici?), dar eu am insistat mai tare.

Apoi a fost și ziua în care nu am mai avut curent electric. Am sunat, evident, la deranjamente, iar Lili a considerat oportun să iasă pe scară să certe cu electricienii. Nu știu ce e mai enervant: sunetul farfuriilor trântite pe podea sau țipetele ei. Bine, de data aceasta supărarea ei avea un motiv: Max avea nevoie de internet pentru un proiect la școală. Însă și asta s-a rezolvat rapid, Robert s-a oferit să îi facă hotspot cu telefonul lui. Ce simplu a fost. Până și scorpiei de Lili i-a dat o lacrimă în colțul ochiului.

Cum vă spuneam, suntem un grup pestriț. Normal că nu mă exclud. Le am și eu pe ale mele. Mihai spune că am fugit prea mult și are dreptate. Toți anii în care am bătut lumea am fugit. Am încercat să mă abandonez în fotografie și călătorii. Când nu reușeam îmi înecam mintea în alcool și fum. Uneori, când mă apucau melodramele, mă gândeam să mă întorc în Texas. Însă gândul ăsta se evapora, de regulă, rapid: doar mizerii mă așteptau acolo. 

O singură dată nu s-a dus. Eram într-un bar din București și încercam iar să uit tot iadul care a fost copilăria mea din parcul de rulote: părinții absenți, frații mai mari care mereu se luau de mine și acea noapte în care ei au vrut să sără pe mine… În fine, nu vreau să ajung acolo, nu acum, nu așa. Cert e că m-am trezit pe un pat de spital și Mihai era acolo, lângă mine, în halatul lui alb, cu ochii lui de un albastru pătrunzător. De atunci nu mai fug, de atunci încerc să fiu o altă eu chiar dacă asta înseamnă să fiu o casnică într-un bloc comunist. Ori poate o să mă apuc de fotografii de nuntă? Sau de scris… la ce vecini am, parcă îmi și vine inspirația!