O paranteză

Dacă treci pe lângă Iulia pe stradă, sigur o ignori. Are părul blond strâns într-un mod atât de neglijent în vârful capului încât pare o căpiță. Ochii albaștri sunt încadrați de cearcăne, iar buzele cel mai adesea i se cojesc. Poartă haine care efectiv atârnă de pe ea. Îi pasă? Nu, clar nu. E genul de om care oricum caută singurătatea. Adoră să se abandoneze în cărți de poezie sau în bucătărie printre oale, cratițe și ingrediente adunate parcă din toate cele patru colțuri ale lumii.

Soțul ei, Mircea, spune mereu că are toate atuurile unei soții ideale: discreția (sau, mai degrabă, muțenia) și talentul culinar. Deși i-ar plăcea să aibă un pic mai multă grijă de ea, pe lângă toate cele enumerate deja, și laba gâștei i-a încolțit deja lângă ochi. Îi e rușine să se afișeze așa cu ea în lume, chiar dacă e mai tânără decât el cu vreo cincisprezece ani. Nu prea se cade ca soția unui profesor universitar de talia lui să fie așa șleampătă! Sigur, nu a fost mereu așa. La începutul relației lor era strălucitoare, ravisantă. De aceea i-a și făcut acea propunere: pur și simplu prezența ei umplea orice încăpere – fie că vorbeam de sala de curs, fie de acea librărie-cafenea unde o zărea adesea citind. Avea nevoie de ea pentru a-și hrăni egoul și trupul, soția trofeu perfectă. Ce nu a anticipat el e că pe măsură ce aveau să treacă anii avea s-o sece de acel je ne sais qoui ce o făcea să pară magică. Ar trebui să scape de ea? Hmm, poate că da însă îi e teamă că va cădea în penibil la vârsta lui și așa, a mai stârnit odată vâlvă: atunci când s-a căsătorit cu ea.

Au trecut douăzeci de ani de atunci. Da, fix atât se fac anul acesta. Douăzeci de căsătorie și douăzeci și unul de… relație. Când s-au cunoscut, Iulia avea nouăsprezece ani. Era o studentă săracă venită la oraș cu mai multe vise decât haine în bagaj. Mircea… lectorul Mircea-Horațiu Pătrășcanu, deși nu ocupa această funcție de multă vreme își câștigase o faimă de zbir printre studenți. Era imposibil să treci la el: pretențiile erau astronomice însă pentru o sumă modică de câteva sute de euro ele coborau sub nivelul mării.

Iulia, evident, a picat cu brio. De unde era să dea banii? Norocul ei era că prinsese loc la fără taxă, altfel banii pe care îi primea de la ai ei abia îi ajungeau pentru ceva haine de la SH și mâncare – nu se putea hrăni doar cu zacusca maică-sii oricât de bună era. S-ar fi angajat, dar îi era teamă că nu va mai avea timp suficient de învățat și va pierde locul la buget, fiind apoi nevoită să renunțe și să se întoarcă la Burdea, la coada vacii. Așa că a făcut tot posibilul să ia toate examenele cu notă mare. La toate a reușit, mai puțin la unul. Nu avea șanse să facă o brânză mai mare nici la restanțe, fusese avertizată de colega ei de cameră, Lena, care era cu un an înaintea ei.

Acel patru o făcuse KO. Până și gândurile îi erau amorțite. Stătea la cafeneaua de lângă facultate cu ochii roșii privind undeva atât de departe că nici ea nu știa unde. Cafeaua i se răcise de ceva timp, nici nu știa de ce o mai ceruse.

Mircea o observa de la distanță, așa cum făcea chiar de la primul curs. Ceva la ea îl atrăgea… era de parcă ea era mierea și el o biată muscă. Și, după cum realizase, nu era singurul. Toți băieții roiau în jurul ei. Corpul ei se unduia exact în locurile potrivite. Avea părul blond și ochi albaștri și un aer senin de parcă ar fi fost desprinsă din versurile lui Eminescu. Nu o scăpa din ochi la cursuri sau pe unde se întâmpla să o vadă, căci nu știe cum avea norocul acesta. Când îi văzuse numele pe foaia de examen, ar fi vrut să o treacă (și oricum o merita), să fie ea excepția. A stat o clipă și a cugetat după ce a schițat un „1” pe foaie. Putea profita de asta, așa că l-a transformat pe „1” în „4”.

— Bună ziua! A spus el nonșalant, apropiindu-se de ea.
— Bună ziua, domnule profesor! I-a răspuns ea, cu voce stinsă, fără să înțeleagă ce voia.
— Pot să mă așez?

Nu i-a răspuns însă el s-a așezat oricum. Ea era în continuare anesteziată. Îl privea, dar vedea parcă după el.

— Vă supără ceva?

Nu i-a răspuns nici acum. I-a aruncat, în schimb, câteva săgeți albastru glacial din ochii ei.

— Ah, nota… Nu a fost o lucrare rea, dar mă așteptam la ceva mai… original, nu o reformulare la ce v-am predat deja. Totuși, sunt sigur că putem găsi o soluție.
— O soluție?
— Pot să fiu sinceră, domnule profesor?
— Nu mă aștept la altceva.
— Nu am bani. Știu că asta e soluția, toată lumea o știe.
— Poate reușim și în alt fel…

În acea clipă Iulia s-a ridicat de la masă. Ar fi vrut să fugă, dar Mircea a prins-o strâns de încheietura mâinii stângi și i-a întins o carte de vizită.

— În caz că vă răzgândiți.

Iulia a ezitat o clipă, dar apoi a luat cartea și a plecat. Nu știa ce să facă însă îi era frică să îl refuze acolo, în acel moment. A plecat fugind spre internat. Ar fi vrut să se refugieze în patul ei, să pună capul pe pernă și să plângă de tristețe și de rușine. Însă Lena era acolo, cocoțată pe pervaz, își rădea părul de pe un picior. Știa că pe Iulia o enerva acest lucru, dar acolo era lumina cea mai bună și nu voia să rateze niciun loc.

— Ce ai pățit, feti? Ce-i cu tine?

Cu lacrimi în ochi, cu vocea sugrumată și pe cel mai nepotrivit fundal sonor, piesa Gașca mea a celor de la Hi-Q, Iulia îi spuse tot Lenei. Aceasta, se opri din ce făcea și, cu piciorul sângerând de la prea multă sârguință, sări și își îmbrățișă colega.

— O, Doamne, Doamne! Ce jegos! Plângi, Iulica, plângi!

— Și plânsul mă va ajuta?

— Nu, dar tu plângi acolo! Descarcă-te!

Așa că plânse cum nu a plâns în viața ei. Plânse pentru tot ce visase că va fi. Plânse pentru rușinea de a se întoarce la țară învinsă de un sistem corupt. Plânse pentru rușinea prin care trecuse în cafenea. În cele din urmă, o prinse un somn profund în brațele colegei ei de cameră.