Nu știu cum să încep această filă de jurnal. Ar trebui cu bucuriile ultimelor două săptămâni, dar ar fi o intrare destul de abruptă. Finalul săptămânii trecute a fost… poate cândva o să vă pot spune, nu e povestea mea de spus. Am realizat că să fii mamă înseamnă să poți muta munții din loc pentru copilul tău, dar în același timp copilul să-ți fie călcâiul lui Ahile.
Presupun că bucuria săptămânii și, de fapt, bucuria cea mai mare e că am un copil minunat. Vesel. Curios. Plin de energie chiar și când are năsucul plin de muci. Restul nu mai contează, deși cred că unii medici din România ar avea nevoie de cursuri despre cum să cultive empatia. Și tot din această întâmplare am înțeles, încă o dată ce norocoasă sunt să le am pe fetele din tribul meu (se știu ele)!
O altă bucurie a fost faptul că ați primit atât de bine povestirea O paranteză. Am scris-o cu drag pentru un concurs, dar timpul meu fiind mic, nu am reușit să o corectez la timp… Poate e mai bine așa, nu știu cât de bine se încadra acolo. E un pic prea mult suflet, or nu știu cât se caută asta în publicațiile cu ștaif.
(Ori poate asta e problema mea în general și motivul pentru care am putut pica psihic weekendul trecut: prea mult suflet. Însă altfel nu știu să funcționez.)
Mirarea săptămânii… hmmm. O să spun pas, am fost nu doar pe fundul prăpastiei, dar am fost și răcită. Nu știu să mă fi mirat cu adevărat de ceva decât de zâmbețelul Sarei dar asta fac oricum non-stop de mai bine de un an.
Voi ce mai faceți? Toate bune?
♥ D.
foto: Pexels & Canva Pro
9 Comments
Sănătate multă, draga mea! Şi Sarei!
Mulțumesc, draga mea! Și ție multă sănătate, să ne citim cu bine!
“deși cred că unii medici din România ar avea nevoie de cursuri despre cum să cultive empatia.” daaaaa! si nu numai. si aici la fel se intampla.
lucrez in healthcare-ul privat, nu sunt medic, sunt asistent de ingrijire la o anumita categorie de oameni. trainingurile, cursurile, webinarurile cultiva ideile de empatie, bunatate, intelegere, compasiune, etc. se pune un accent enorm pe asta. in realitate nu se intampla, dar se trambiteaza in sus si in jos!!! prin natura jobului nu am cum sa fiu altfel. fac tot ce pot. ma intorc de zeci de ori la persoana care are nevoie de mine sa stiu ca e bine. multe de vorbit aici, multe!
stii, e pierderea lor. povestea pe care ne-ai lasat sa o citim ar fi avut succes in paginile alea cu…staif. spuneam Pitecutei despre suubconstient, piticii aia pe creier care nu ne lasa sa fim ceea ce suntem cu adevarat. ne sabotam singuri. stim ce suntem, cum suntem dar ne oprim. gandim prea mult. overthink-ul si analyzing-ul nu ne lasa sa fim cum suntem.
pupic! pupici Sarei!
🫠🤗
Da, uneori mă gândesc că își pierd empatia pentru că văd multe, dar nu știu… pe de altă parte tocmai asta ar trebui să îi facă mai înțelegători. Ne pierdem esența… Cât despre poveste, mulțumesc! Nu a fost să fie de dată aceasta. (Despre overthinking nu mai zic, că acolo cred că am medalia de aur).
P.S. Pupici!😘
Îmbrățișări amândurora!
Și noi vă îmbrățișăm 🤗🤗
Nu fac nimic deosebit! Mă pierd printre „linii”, culorile „din cap” nu se potrivesc pe „tile”. Două secvențe nu se leagă! 🤣🤣🤣
In rest, citesc, mă plimb.
Să vă fie bine!
O să se lege secvențele alea sigur! Te îmbrățișez! 🤗