Deși nu am fost niciodată perfectă, înainte să devin mamă cumva proiectam imaginea asta în lume. Părea că îmi ies toate, că pot și știu orice… părea atât de bine încât și eu mă credeam Wonder Woman (doar mă ajuta și numele).
Totul mergea brici. Apoi am devenit mamă… Și da, am citit multe despre parenting (cum era de așteptat), dar evident că teoria nu se pupă cu practica. Azi, după aproape un an și jumătate, mă declară o mamă imperfectă. Na, că am spus asta cât se poate de public! Și o repet chiar: sunt o mamă imperfectă și nu aș vrea să fiu altfel.
Totuși cum am ajuns aici, în punctul în care nu-mi mai pasă dacă totul îmi iese mai mult ca perfect? Eh, nu a fost un drum ușor vă dați seama!
Începutul
La început de mămicie, recunosc, mă enervam pe mine însămi. Mi se părea că nu fac suficient. Nu pompam suficient pentru a ajuta lactația. Hrăneam mixt. Nu făceam nu știu ce activități Montessori. Poate prindeam o zi în care nu reușeam să o pun pe S. să facă tummy time.
Tot ce făceam, absolut tot, mi se părea greșit. Și aproape totul îmi confirma asta: postări pe Social Media despre alăptare și activități, reclama de la TV despre alăptat, un milion de sfaturi nesolicitate care parcă făceau doar să sublinieze că fac greșit totul. Mă vedeam drept cea mai rea mamă de pe pământ și punct.
Mă uram. Scurt și cuprinzător: mă uram.
Nu știu cum de nu am picat complet în prăpastia depresiei, ci doar mi-am bălăngănit ușor picioarele pe marginea ei. Dacă nu ar fi fost A. și propria mea mamă aș fi plonjat. Însă ei m-am ținut în loc, pironită de-a binelea. (Și încă mă mai țin căci mai am momentele mele dilaila când mi se pare că observ ceva ce de fapt nu există.)
Apoi, pe măsură ce a crescut S., cu fiecare mică reușită a ei, cu fiecare zâmbet, gângurit, pas și cine știe ce năstrușnicie am înțeles că, de fapt, nu avea nevoie de altceva decât de mine.
Sunt o mamă imperfectă și sunt mândră de asta!
Sunt o mamă imperfectă și nu pot fi mai mândră de asta. O las pe S. să se joace și singură uneori sau să exploreze în voie prin casă. Îmi place să o văd cum face conexiuni și aș vrea să cred că o ajută să fie independentă. Uneori, cât ea se joacă, eu scriu (ca acum) ori vorbesc cu prietenele pe WhatsApp sau citesc. Am nevoie și de timp pentru mine, o mamă sănătoasă la cap = o mamă care se poate ocupa de copil = copil fericit (zic eu).
Nu mai urmăresc așa de obsesiv acele milestones. Fiecare bebeluș e diferit. Cel puțin al meu e: unele lucruri le face mai devreme, altele la timp, unele mai târziu. Prefer să mă bucur de fiecare clipă.
Nici acum că e mai mare nu facem chestii Montessori cum tot văd peste tot pentru că 1. nu am talent și nici înclinație spre lucru manual și 2. nici S. nu prea are răbdare cu ele, preferă să se joace liber cu ce găsește.
Nu are neapărat un program fix de somn, prea des mai apare câte ceva: un dințișor nou, un puseu de creștere, un vis urât.
Sunt zile în care nu am chef de ieșit pe afară ori zile când nu am chef de citit pe voci (dar ia ea cărțile și-mi „citește” pe limba ei – cine-mi urmărește story-urile de pe Instagram și contul personal de Facebook știe).
Da, recunosc, am zile când o las 1-2 minute cu TV-ul pornit pentru că altfel nu aș reuși să mă duc în acel loc unde și regele merge singur. Puteți arunca cu ce vreți în mine pentru asta: pietre, roșii, ouă…
Și cred că ar mai fi, dar mă opresc aici. Ați prins ideea: sunt departe de a fi mama ideală, dar nici nu aș vrea să fiu.
Sfaturile mele pentru tinerele mame sau... stilul meu de parenting (dacă există așa ceva)
Poate e devreme să dau sfaturi. Sunt încă nouă în breasla mamelor, dar văd tot mai des online sau offline mame care sunt tot la fel ca mine: îngrijorate că nimic nu le iese ca la carte… Ei, un prim sfat ar fi să aibă grijă ce carte urmează. De pildă, în Harta parentingului modern dr. Shefali spune că parentingul e mai mult despre noi, părinții și nu despre copiii noștri. (Cuvântul în sine e un indiciu în acest sens căci parent = părinte.) Chiar vă recomand cartea, în ea se vorbește mult despre așteptări nerealiste și cum să creștem și noi alături de copii pentru că, până la urmă, nimeni nu s-a născut părinte.
La fel, ar trebui filtrat și tot ce vedem pe Social Media. Cu toți anii de creare de conținut din spate, mă gândesc serios dacă unii copii se joacă mai mult de 2-3 minute cu toate minunățiile acelea DIY sau dacă chiar mănâncă tot cât arată mamele lor (unii mănâncă mai mult decât mine la o masă).
Să nu uităm că nu construim roboței care trebuie să respecte anumite criterii. Fiecare copil are temperamentul său, fizicul său și… părinții săi. Important e ca tipul de parenting adoptat să ni se potrivească nouă și nu celoralți (indiferent de cine sunt ei).
Și, în fine, repetând cumva ce am scris mai sus: fiecare copil e diferit. Fiecare are ritmul lui de dezvoltare (desigur, dacă e prea lent, e bine să urmăm sfatul unei persoane avizate care să vadă copilul în carne și oase, noi putem fi subiective, alarmiste chiar.) Altfel, să învățăm să ne bucurăm de fiecare moment, copilăria e o aventură!
Ce urmează?
Pentru mine și pentru noi toate în general, urmează un drum lung cu multe suișuri și coborâșuri. Poate o să mai cad, dar știu sigur că o să mă ridic de dragul prințesei mele. Acum că știu și am acceptat imperfecțiunea pot privi înainte zâmbind. Nu sunt o mama ideală conform standardelor, sunt mama ideală a copilului meu. Asta e tot ce contează și sper că acest articol vă va ajuta și pe voi să înțelegeți măcar puțin asta.
♥ D.
P.S.
Dacă titlul vi se pare cunoscut, ei bine, el face referire la o carte semnată de Cristina Lincu care sigur vă va aduce zâmbetele pe buze: Eu, o mamă (im)perfectă?!.
foto: Pexels & Pinterest
4 Comments
mi-a placut mult articolul tau, si l-ai scris cu atata emotie! il vad in literatura de specialitate. exact! nu incape loc de perfectiune in dragostea asta neconditionata. pur si simplu in imperfectiunea noastra, care vine atat de natural, daruim si cream copiilor nostri cele mai frumoase si mai fericite momente.
♥️🤗
Mulțumesc, Amy! Asta mi se pare cel mai frumos și mai simplu: să ne bucurăm de minunile noastre fără să încercăm să părem altcineva ori, mai rău, să încercăm să îi îngrămădim pe ei într-un tipar…❤️🤗
Hai să îţi spun o poveste scurtă: pe vremea-n care nu exista termenul de „parenting”, cel puţin nu pe meleagurile noastre, nici vorbă de facebook, pe când încă nu aveam un an (hei, n-a fost în cretacic, da? 🙄 ) mama s-a dus rapid la uşa de lângă noi, să ceară puţin zahăr, că eu dormeam şi ea a vrut să facă ceva prin bucătărie. Vecina avea o fată mai mică decât mine cu vreo două luni. Nu doar că atunci când mama a intrat a văzut-o pe micuţă în picioare, dar era şi în pantofii cu toc ai mamei ei, şi a şi zis răspicat că „făcut pişu în pucii mei”. Eu nu legam o propoziţie.
Când a venit tata acasă, mama plângea în bucătărie că fata noastră nu merge, nu spune propoziţii şi I., după ce că-i mai mică e şi pe tocuri şi mai şi vorbeşte.
Tata i-a spus doar că dacă îi mai compară vreodată fata cu alţii el mă ia şi mă duce de acasă, că nu lasă cu o mamă nebună (glumea, sigur) şi să facă bine să se liniştească, că-s foarte normală şi voi merge şi voi vorbi când voi vrea eu. N-a mai trecut mult de atunci şi mi-am dat drumul la gură şi la mers şi legenda spune că nu-mi tace gura nici acum şi când mă plimb, parcă alerg.
Eşti cea mai bună mamă pe care S ar fi putut-o avea. Că de aia v-a ales să-i fiţi părinţi, că sunteţi perfecţi!
Te pup!
Cam așa mi-a spus și Andrei când am făcut precum mama ta 😅 acum m-am mai lecuit de toate, deh, experiența 😂 Mulțumesc, Potecuță! Te îmbrățișez 🤗