Spitalul de suflete – despre supradoze de sentimente

Pe Diana Farca o știu încă de când și-a lansat primul roman, La limită. Pe lângă faptul că e o scriitoare extrem de talentată, timișoreanca e o reală inspirație pentru mine – un exemplu cert de femeie realizată, hotărâtă și puternică. În luna septembrie a anului trecut și-a lansat cel de-al doilea roman – Spitalul de suflete – pe care l-am primit și eu cu mare bucurie acum câteva săptămâni.

Deși am un teanc considerabil de cărți ce-și așteaptă rândul la lecturat, am hotărât să trec la Spitalul de suflete imediat după ce am terminat de citit Dezorientală. Și bine am făcut. Diana Farca are un condei deosebit, rafinat. Romanul ei m-a dus cu gândul la Toxic – jurnalul unei cure de dezintoxicare urmate de Françoise Sagan pe care l-am citit cu ani în urmă. Însă am găsit câteva asemănări stilistice și cu două romane citite recent: Vara în care mama a avut ochii verzi și Amn3zia.

Despre Spitalul de suflete

Într-un interviu din 2015 scriitoarea îmi mărturisea:

Mă inspiră… excesele, contrastele, emoțiile puternice, pe care le proiectez în tot ceea ce scriu.

Diana Farca

Lucrul acesta se vede (și simte din plin) în acest roman. Universul în care Diana Farca ne introduce este, de fapt, al nostru. Acțiunea se petrece într-un spital psihiatric unde  Maria, Ionuț și Mihail  sunt internați. Dincolo de realitatea gri și bine-cunoscută a spitalelor românești, pătrundem în viețile celor trei ajungând treptat la motivul pentru care au ajuns să-și ducă existența în acel loc al alienării.

Acțiunea romanului se petrece pe parcursul unei săptămâni, fiecare capitol marcând o nouă zi. Însă, suntem introduși atât de frecvent în amintirile personajelor încât durata de desfășurare a acțiunii se extinde. Cititorul pătrunde brusc în poveștile azilanților și asistă la o adevărată disecție a sufletelor lor ajungând, în cele din urmă la motivul pentru care au ajuns în spital: supradoza de sentimente.

Nu voi intra în detalii despre poveștile fiecăruia. O să vă las pe voi să le descoperiți. Tot ce vă pot dezvălui despre ele e că fiecare e prins precum într-o menghină într-o relație toxică. Tocmai de aceea am văzut Spitalul de suflete drept un roman al exorcizării. Poveștile sunt extrem de ancorate în realitatea noastră, nu e loc de nicio înfloritură – nici măcar una stilistică. Totul e brut și brutal, la fel ca viața. Aș putea spune că e un roman-mozaic compus din cioburi de viață.

Cum am citit romanul?

Am citit Spitalul de suflete cu sufletul la gură. Am fost absorbită de povești și de ritmul alert cu care făceam slalom printre naratori. De asemenea, nu pot să nu menționez și intervențiile autoarei menite să ne explice într-o manieră post-modernă psihoterapia diferitelor afecțiuni cu care se confruntă personajele ei. Avem de-a face, deci, cu un roman modern și complex scris într-o manieră fluidă și vie. Cartea asta e o provocare pentru cititorii pasionații de astfel de lecturi – de aici și nerăbdarea mea.

Am descoperit aici povești similare cu cele pe care adesea le auzim fie la cunoscuți, fie în emisiuni TV… fie le trăim chiar noi. Relațiile noastre au devenit extrem de complexe, iar nevoia de afecțiune e tot mai prezentă. Unde mai pui că unii văd relațiile drept un soi de validare socială? Toate astea ne fac vulnerabili. Cu toții putem deveni precum personajele Dianei Farca. Sau poate am fost deja…

Deși am mai citit romane cu o o astfel de tematică și cu personaje tulburate până la distrugere, pot spune că abia acum am ajuns să apreciez cu adevărat genul acesta de literatură. Poate am avut nevoie să ajung la Spitalul de suflete pentru asta. Până la urmă există un timp pentru fiecare carte. Iar acest roman a venit la timpul potrivit: timpul în care se produc niște schimbări în viața spirituală a unui om.

Cui recomand Spitalul de suflete?

Nu-i un roman ușor. Asta-i clar. Romanul e destinat unui cititor care știe să aprecieze întrepătrunderile de planuri narative. Iarăși, limbajul nu-i mereu cel mai… elegant. Dar, așa cum mai mai spus, avem de-a face cu realitate brută și brutală unde cel mai des nu e loc de epitete și metafore drăguțe. Însă de acest lucru suntem avertizați încă de pe copertă prin semnul +18.

Trecând de toate acestea veți fi absorbiți de scriitura superbă, dar și de poveste. În plus, sunt absolut convinsă că o să apreciați grafica și ilustrațiile pentru că și ele contribuie la estetica și „citibilitatea” romanului.

Pe scurt: un roman complex, dar plăcut. Acum aștept cea de-a treia carte semnată de Diana Farca. Cine știe cum mă va mai surprinde?

Nu uitați că mă găsiți și pe