Pune-mi o întrebare. Sezonul 1 / Episodul 1

Nu știu voi, dar eu am uneori impresia că nu mă cunosc atât de bine precum cred. Serios vă zic! Tot timpul mi se întâmplă să găsesc câte ceva care să mă uimească. La cursul de psihologia comunicării de la master am învățat despre fereastra Johari. Aceasta este un soi de reprezentare a modului în care transmitem informații despre noi înșine împărțit în patru zone:

• regiunea deschisă (informațiile despre noi pe care le cunoaștem atât noi, cât și ceilalți);
• regiunea oarbă (ceea ce alții cunosc despre noi, dar noi nu știm);
• regiunea ascunsă (ceea ce noi știm, dar nu și ceilalți);
• regiunea necunoscută (nici noi, nici ceilalți nu cunoaștem aceste lucruri).

Eh, nu-i așa că nu-i atât de ușor cu noi, umanii? Suntem mai complecși decât ne credem. Dar mie nu-mi plac chestiile alambicate. Mie îmi plac liniile drepte (chiar dacă nu reușesc niciodată să desenez una 😆 ) și lucrurile limpezi. Așa că pentru a mă ajuta pe mine (apropo, am o mică doză de egoism), dar și pentru că mi se pare fain să lași oamenii să te cunoască și dincolo de ce verși pe foile virtuale, am lansat o provocare pe grupul de Facebook. Aceasta s-a numit „Pune-mi o întrebare”, nimic mai simplu nu? Întrebările au fost atât de faine, încât voi mai repeta periodic experiența. De aceea azi veți asista la episodul 1 din sezonul 1 🙂

Pune-mi o întrebare

Oana Lambrache: Ce ai face dacă nu ai scrie?

Adevărul e că nu știu. Nu m-am imaginat niciodată fără scris (și cumva asta mă sperie). Nu știu. Probabil aș căuta un mod de a lăsa toate gândurile să curgă. Poate aș face podcast-uri, dar niciodată un vlog.

Ana Silvy: Cum crezi că s-ar putea promova mai mult artele, științele, sportul?

Implicând copii. Transformând materiile plictisitoare / frustrante din școală în cursuri interactive (și mă refer inclusiv la sport, care pentru mine a fost o tortură) la care să se ducă de drag.

Roxana Trandafir: Dacă mâine o editură ți-ar oferi șansa de a-ți publica manuscrisul în două luni, ți-ai scrie cartea?

Normal. Totuși, nu motivația e teama mea. Eu mă tem că voi munci în van…

Mona Rusinescu a avut două întrebări: 1. Cum merg planurile de nuntă, ai găsit rochia perfectă? (E doar una, da?! 😅)
2. De ce crezi că unii bloggeri nu au succesul dorit? (Aici mă refer strict la obiectivele puse de fiecare, nu neapărat de remunerație)

1.Planurile merg bine. Am găsit și rochia: prima probată. Celelalte parcă nu îmi veneau.

2.Își setează obiective nerealiste. Nu muncesc suficient pentru obiectivele lor. Dar mai ales prima chestie: mult prea mulți își închipuie că își fac blog și apoi vizitatorii, banii, etc. vin instant.

Aurelia: Când ai timp să faci atât de multe lucruri frumoase! ???

Sincer, uneori nu fac nici jumătate din câte îmi propun să fac în timpul dedicat blogging-ului. Dar mă strădui. (Presupun că la ele se referea Aura).

Lelia: Cum îți dai seama că ai talent în a scrie?

Simți asta. Dar o simți pur și simplu. Alții o fac pentru că vor să se dea mari, li se pare cool. Când ai talent cu adevărat doar simți că trebuie să scrii.

Anaphielle: Din tot ceea ce ai scris pe blog, care este articolul care îți place cel mai mult cum a ieşit?

Pe Illusion’s Street – primul episod din Martha. Pe De-ale Dianei articolul despre lucrurile de care trebuie să ții cont atunci când îți deschizi un blog.

Mari: Care este lucrul despre care ți-ar fi greu să scrii din punct de vedere emoțional?

Despre mami.

Eh și aici se încheie primul episod. Fiți pe fază: nu veți ști niciodată când va fi următorul 😀 Sper că ați mai învățat câte ceva despre mine azi, eu da.