Geneza unei povești. Ep. 5 – Care este sensul profund al poveștii

Voi sări peste câteva capitole din cartea lui Alice La Plante. Veți vedea de ce în următorul episod, ultimul! Dintre toate capitolele rămas, l-am ales pe cel care mi s-a părut cel mai interesant și mai relevant pentru seria Geneza unei povești: What’s This Creative Work Really About? Așa că astăzi vom afla ce înseamnă, de fapt, lucrul creativ.

Mai devreme sau mai târziu vom simți nevoia de a lua o pauză de la scris și ne vom întreba care este adevăratul sens al poveștii (fie ea fictivă sau nu). Da, e o poveste despre un secret de familie sau, poate, un jurnal despre creșterea copilului. Dar, dincolo de acest prim strat, care este sensul profund al poveștii, despre ce e vorba cu adevărat?

În multe manuale, acest lucru se numește „temă”, dar hai să evităm acest termen. De ce? Pentru că presupune sintetizarea textului și, așa cum am văzut în primul episod al seriei: un text bun nu poate fi rezumat ușor. Dacă ar fi așa, acest lucru ar indica o lipsă de complexitate, profunzime și incapacitatea de a rezona cu textul. Cine își dorește asta?

[toc]

Să scriem despre ce contează!

Subiectele despre care scriem au surse variate: imagini, discuții sau povești auzite, amintiri. E ceva care ne mișcă sau intrigă. Sau poate e un mister. Ori poate ceva de explorat. (Dacă un subiect nu ne mișcă pe noi, cei care scriem textul, nu îi va mișca nici pe cititori. Dar, am mai vorbit despre acest lucru atunci când am discutat despre „darul necunoscutului” care nu e un tip, înalt, chipeș și misterios, ci altceva – citiți și aflați dacă ați ratat episodul 😉 )

Acest „ceva” care ne inspiră ar trebui să fie foarte, foarte specific. Nu abstract, nici măcar teoretic sau general. În plus, acesta trebuie să:

1. Rezoneze cu noi pe plan emoțional.
2. Să rămână activ, misterios, chiar și după ce am trecut totul pe hârtie.
3. Să poată fi redat prin toate cele cinci simțuri.

Scrisul creativ presupune uniunea a două planuri. Doar așa poate exista.

Transferul. Ce împrumutăm noi, cei care scriem, de la Freud?

O parte centrală a psihanalizei freudiene este transferul. Într-o explicație grosieră, acesta presupune că ne transferăm emoțiile unor alte persoane. De exemplu, atunci când suntem nervoși, dar nu putem / reușim recunoaște asta, emoția se transferă asupra celor din jur și avem brusc impresia că aceștia sunt supărați pe noi.

În relația psihanalitică, desigur, emoțiile sunt transferate în așa fel încât psihanalistul îi poate oferi indicii pacientului despre cum se simte de fapt în interiorul său. Același lucru îl face și noi, în scris. Ne transferăm emoțiile asupra unor oameni, locuri și obiecte.

Scopul nostru, în calitate de scriitori este să transferăm prin orice mijloc posibil, emoții importante și complexe asupra lucrurilor și evenimentelor pe care am ales să le redăm, indiferent că vorbim despre ficțiune sau non-ficțiune.

Conform lui Alice La Plante, pașii procesului de scriere sunt următorii:

1. Observăm ceva despre care merită să scriem.
2. Descoperim centrul emoțiilor scriind despre acel lucru.
3. Redăm lucrurile în așa mod încât emoția / adevărul este aparent(ă) (transferăm / atașăm detalii senzoriale concrete pentru a corespunde cu emoțiile).

În ficțiune, desigur, putem inventa lucruri pe măsură ce scriem. În non-ficțiune, în schimb, trebuie să respectăm adevărul. Însă în ambele cazuri facem același lucru: atașăm sens și emoții unor obiecte senzoriale.

Suntem făcuți din țărână

Fără detalii, așa cum spunea Flannery O’Connor, suntem făcuți din țărână și doar atât. Lucrarea noastră va fi abstractă, teoretică, goală și nu va stârni interes.

Asta se întâmplă deoarece nu putem atașa emoții unei abstractizări sau unei idei intelectuale. Nu există lipici suficient de puternic pentru a le uni. Emoțiile, se pot lega de lucruri care aparțin acestei lumi: chestii banale precum scaunele, copacii și florile. Lucruri care sunt inofensive până când le impregnăm cu puterea imaginației noastre.

Fotografia este un bun exemplu în acest sens. Ca artă, ea nu presupune doar să prinzi un instantaneu cât mai bun și mai fidel al unui obiect / unei persoane, ci ceva mult mai profund. Edward Weston, de pildă, nu fotografia pur și simplu ardei: lucrările sale aveau în natura lor ceva seducător, aproape sexual.

În multe cazuri, în literatura de consum, totul e despre ceea ce se întâmplă la suprafață (și nu prea putem vorbi despre sensul profund al poveștii): cine se mărită cu cine, cine câștigă bine, cine pe cine ucide, cine moare etc. Sau, mai sunt și texte care se vor „serioase”, dar au prea mult subtext. Acest lucru se întâmplă când un scriitor are sentimente mult prea intense și vrea să înghesuie totul într-un singur text. Trebuie să avem mare grijă la dozaj.

Cum putem eșua?

Robert Stone spunea că un scriitor trebuie să-l forțăm pe cititor să iasă din propriul său spațiu și să-l ocupe. Agresiv, nu? Să-l forțăm, să ocupăm. Scrisul este un act agresiv: „o să te fac să simți ceea ce simt eu”, spune un scriitor, „poate că nu ai fost niciodată hăituit de lupi într-o pădure, dar asta o să te fac să crezi că ai trecut prin această experiență, jur!”

Însă, așa cum spuneam mai sus, trebuie să avem grijă la dozaj căci scrisul poate eșua într-unul sau în ambele moduri descrise mai jos:

• Cititorii nu vor crede evenimentele descrise (sunt neverosimile, apar prea multe coincidențe sau sunt ostentativ de false).
• Cititorii nu sunt convinși de subtext, de emoțiile pe care vrem să le transmitem: fie sunt prea sărace sau prea bombastice.

Concluzii

Așadar, dragilor, dincolo de ceea ce se citește la suprafață, putem vorbi și despre sensul profund al poveștii sau, cum se spunea la școală, „ce a vrut să spună autorul de fapt”. Dar, zic eu, hai să nu stricăm din magie și să disecăm prea mult subiectul ăsta. Pentru mine, acest mesaj ascuns, e un lucru mult prea intim din relația scriitor-cititor. Să lăsam asta între ei. 😉