Claudia Pătrașcu – dincolo de SuperBlog

Claudia Pătrașcu este una dintre femeile din online care mă inspiră și offline. Este un om care inspiră pozitivism și mult calm, practic e genul acela de persoană pe care oricine ar trebui să o aibă în preajmă.

Atât eu, cât și alți bloggeri, o cunoaștem prin prisma competiției SuperBlog unde, pe lângă rolul oficial de organizator, mai îndeplinește și alte funcții: mama răniților, arbitru / mediator, profesor de diplomație. Prin ceea ce face și transmite, Claudia îmi pare un om de comunicare prin excelență. Așa că sunt convinsă că de aceea meseria ei de zi cu zi, manager comunicare în cadrul agenției SwissPlan.biz, îi vine ca o mănușă. Însă am impresia că m-am cam lungit cu vorba, mai bine vă las pe voi să o descoperiți!

Bună, Claudia! Mulțumesc tare mult că ți-ai rupt din timp pentru a răspunde la câteva întrebări! Pentru început, o să-ți pun o întrebare clasică: cum e omul, Claudia Pătrașcu?

Salut! Eu mulțumesc pentru oportunitatea de a mă prezenta cititorilor tăi.

Sunt mai puțin specială decât mă vede mama, poate ceva mai acătării decât autocriticul din mine – concret, mai banală decât vă imaginați 🙂

Cunoscuții mă descriu ca fiind diplomată, calmă, organizată, echilibrată, răbdătoare. Noroc că nu se văd și furtunile din interior 🙂 Sunt introvertă și sensibilă, perfecționistă și ambițioasă (a se citi „teribil de încăpățânată”), mă lupt constant să ies din carapace. Când îmi iese, uneori mă surprind și pe mine. Încerc să mă șlefuiesc continuu fără să mă julesc pe la colțuri.

Din câte știu, ai și o mare pasiune pentru Grecia și limba greacă. De unde această pasiune?

Pe scurt, din copilărie. Nu am origini elene, dar am avut prieteni de familie greci. Auzindu-i vorbind, mi se părea cea mai melodioasă limbă din lume (și acum cred la fel). Sigur, probabil conta și faptul că îmi dăruiau niște baloane imense și ciocolată cu cafea – un adevărat lux în anii ’80. În liceu, am decis să urmez cursuri de greacă la Uniunea Elenă, dar voiam un ritm mai intens decât o dată pe săptămână, așa că singura variantă rămânea Facultatea de Limbi Străine. Numai că nici acolo nu exista secție dedicată, neogreaca era arondată secției de Clasice și se studia ca a treia limbă, un fel de opțional. Așa că m-am resemnat pe moment și m-am orientat spre altă facultate. Trei ani mai târziu, se înființa secția de Neogreacă. M-am înscris cu inima cât un purice, mi-am dat demisia de la job, m-am „îngropat” în biblioteca jumătate de an și am intrat a doua pe listă. Dragostea mea pentru limba neogreacă abia avea să înceapă, cu tot cu fluturași și năbădăi. Doi ani am fost studentă în paralel la două facultăți, ambele la zi, plus un job full-time. Au trecut anii, dar nopțile scurte au lăsat sechele, acum nu aș mai avea atâta energie și voință. Dar nu regret.

Astăzi, simt că această pasiune face parte din ADN-ul meu, nu concep viața fără Grecia și cultura ei și, de câte ori merg acolo, mă simt cu adevărat acasă. O prietenă este convinsă că într-o viață anterioară am fost grecoaică, iar prietenii greci cred că strămoșii mei trebuie să fi avut rădăcini elene; m-aș bucura să fie așa, dar nu am nicio dovadă.

Să trecem la lucruri mai „serioase”, să zicem. Înainte de a înființa agenția SwissPlan împreună cu Albert, ai avut un job „clasic” la care ai renunțat pentru a lucra de acasă, pentru propria ta companie. Ai regretat vreodată această schimbare? Te-ai întoarce înapoi?

Am avut un job clasic (de fapt, mai multe, le schimbam constant). Și sunt recunoscătoare pentru fiecare dintre ele, fiindcă toate au contribuit la ce am devenit și mi-au dat imboldul de care aveam nevoie pentru a-mi întinde aripile.

În primul an de activitate al agenției am avut un sediu în centrul Bucureștiului. Asta însemna cam două ore de trafic / zi (iarna, chiar trei), calvarul de a găsi loc de parcare pe străzile troienite, așadar 10 ore / persoană / săptămână, 20 ore pentru amândoi. Jumătate din norma unui angajat, practic. În plus, în acel prim an am avut fix trei întâlniri la sediu; clienții preferau să mergem noi la ei, ca să scutească timp, așa că, trăgând linie, am decis că nu se justifică sediul și am mutat activitatea acasă. Pe atunci nu era chiar o obișnuință, ca acum, dar viziunea noastră asupra antreprenoriatului oricum nu avea nicio legătură cu prezența la un sediu fizic, semnat condica, venit și plecat la oră fixă etc. În timp, am colaborat cu oameni din diverse regiuni (urbane și rurale) și din diaspora, avem inclusiv clienți din străinătate, așa că am simțit mutarea ca pe o eliberare, ca pe o opțiune care deschide noi posibilități, dacă îți impui disciplina necesară. Analizând rezultatele din cei 13 ani de când lucrăm de acasă, într-un apartament de bloc comunist, dintr-un cartier bucureștean cât se poate de banal, deduc că a fost o mișcare bună.

Ca să-ți răspund (în sfârșit!) la întrebare, nu am regretat deloc schimbarea, ba chiar am îmbrățișat-o, deși inițial nu mi-era deloc clar ce urma – surpriză, aveam să aflu că asta simte cam orice antreprenor la început de drum 🙂

Dacă m-aș întoarce la un job clasic? Poate, dacă mi-ar impune circumstanțele, nu zic niciodată „niciodată”. Probabil mi-ar fi greu să mă reobișnuiesc, dar antreprenoriatul m-a învățat să mă adaptez, singura constantă este schimbarea.

Care e povestea din spatele agenției SwissPlan? Ați mers de la început la „sigur”? Sau a fost un pariu câștigat?

Ne doream amândoi altceva. Deja aveam în spate niște ani buni de studii (masterate, doctorate, internship-uri, burse etc.) și de muncă (pentru alții), așa că ne-am hotărât să facem același lucru pentru noi. Când ne-am decis sa deschidem agenția, în 2006, apropiații ne descurajau de parcă am fi ajuns să cerșim la capu’ podului (și nici nu venise criza!), dar… ce aveam de pierdut?! Un venit destul de modest și iluzia unui job stabil. Nu i-aș zice pariu, iar „să mergi la sigur” nu cred că există în niciun job, cu atât mai puțin în antreprenoriat.

A fost un parcurs greu, mai ales în primii ani, cu multe nopți și week-enduri muncite, cu venituri uneori simbolice, cu momente dificile, cu experiențe de tot felul, dar a meritat pe deplin călătoria. Cel mai mare câștig este libertatea. Știu, sună a clișeu, dar noi chiar putem să lucrăm de oriunde, un lux la care mulți nici nu visează. În general, călătorim măcar câteva luni pe an (anul asta ne-am mulțumit cu 5 săptămâni, dată fiind pandemia).

Pentru noi, „acasă” poate fi și Grecia, și Spania, și Franța, Danemarca, Portugalia etc. Să descopăr mereu locuri, oameni, culturi noi mă motivează și mă mobilizează mai mult decât orice altceva, chiar dacă lucrez în deplasare. Am muncit și de pe plajă, și de la piscină, și din hotel, cafenea, restaurant, aeroport etc. Oriunde am o conexiune online. Inițial, clienții erau nedumeriți că lipsim așa mult din țară, aveau senzația că ne deranjează de câte ori sună, dar s-au obișnuit cu stilul nostru de viață și au văzut că asta nu ne împiedică deloc să le aducem rezultate, ba chiar dimpotrivă, uneori avem mai mult spor de la distanță 🙂

Și SuperBlog-ul… ideea cui a fost?

Am început proiectul împreună cu ASUS și partenerii de la PCnews.ro. ASUS era sponsor principal (cu 11 probe), oferea premii consistente; fără susținerea lor, nu s-ar fi întâmplat nimic, mai ales în ediția pilot, când aveam de demonstrat că este un proiect viabil. Iată certificatul de nastere al SuperBlog – prima prezentare a proiectului, susținută de către Albert la Forum IT Brăila 🙂

În 2012 am creat site-ul dedicat și de atunci organizăm singuri competiția.

Pe atunci, eu nu eram direct implicată în proiect (doar la Gală și prin comunicarea cu partenerii media am contribuit). Mă ocupam mai mult de campaniile de PR ale agenției – cum a fost, de exemplu, cea pentru lansarea în România a animației Disney „Tinker Bell”, campanie care ne-a și adus un premiu Disney (una dintre realizările profesionale cu care, recunosc, mă mândresc).

Cum ți se pare că a evoluat competiția de la ediția pilot la ediția 21?

Aș vrea să cred că a evoluat frumos și sănătos, dar, pentru o imagine obiectivă, prefer să fac media între toate opiniile pe care le primim. Ce ne-am dorit de la această competiție a fost să creăm un cadru de exprimare pentru bloggerii inspirați, un pretext prin care să-i ajutăm să prindă curaj, o posibilă rampă de lansare, iar pentru branduri – o punte către influenceri, un pretext de a-i aduce laolaltă și de a-i ajuta să se cunoască și să creeze parteneriate. Avem exemple care ne arată că se poate și ne bucură fiecare veste bună, fiecare proiect facilitat de / pornind de la SuperBlog, ba chiar și familii fondate în sânul comunității SuperBlog. Asta ne dă energie și sens chiar și atunci când este greu.

Care este cel mai mare câștig al tău de când organizați SuperBlog?

Incontestabil, ce am învățat și oamenii pe care i-am cunoscut reprezintă un câștig inestimabil. Și aici nu aș putea să insist suficient. Nu am făcut un bilanț în acest sens, dar cred că sunt sute de persoane – bloggeri, sponsori, parteneri, freelanceri, specialiști din agenții sau doar oameni care, într-un fel sau altul, au simțit să ne încurajeze, să ne recomande, chiar să ne critice. De la toți am avut ceva de învățat, chiar și de la cei cu care nu am rezonat deloc. Și cel mai mult am învățat despre mine: ce vreau și ce nu vreau, ce să (nu) fac, cum îmi doresc să (nu) fiu. De la cum să mă organizez mai bine, time management, project management, people management, chiar și anger management :))) Pentru toate astea sunt extrem de recunoscătoare, m-au ajutat enorm și știu că lecțiile îmi vor fi oricând utile, indiferent ce parcurs aș urma în viitor.

Regrete legate de SuperBlog?

I’ve had a few, vorba lui Sinatra. 🙂 Privind retrospectiv însă, sunt doar conjuncturale și știu că am făcut ce am putut mai bine, cu informațiile și resursele pe care le aveam în acel moment. Nu mă tem însă de ce am greșit sau aș fi putut greși, ci de ce aș rata dacă nu aș încerca măcar. Sunt o fire fără apetit pentru risc, rezistentă la schimbare, care se luptă continuu să iasă din zona de confort; dar, după ce ies, începe să-mi placă și devin dependentă de noua provocare. Iar SuperBlog s-a dovedit a fi cel mai bun antidot pentru mine, oferindu-mi adrenalină, disciplină, interacțiune și ocazia de a face puțin mai bine în fiecare zi (sau măcar de a încerca).

Nu pot să nu te întreb asta: Albert și-a făcut blog, tu pe când faci pasul ăsta?

Am și blogul în plan. M-am decis de n ori să îl lansez și tot de atâtea ori m-am răzgândit. M-au pasionat mereu Literele, scriu încă din școala primară, am fost jurnalist și copywriter, creez conținut pentru clienții noștri, dar, când vine vorba despre un conținut personal, cum ar fi blogul meu, pun frână. Scrierile rămân în draft, mi se pare că nu se sincronizează cu momentul și mai ales cu așteptările mele de la un text. Dacă nu ar fi perfecționismul de la punctul 1, ar fi mult mai simplu. Știu însă că, dacă nu încep, nu va veni nicicând ziua desăvârșirii, așa că mă voi mulțumi cu bloggingul ca exercițiu de autocunoaștere și de exprimare a propriei personalități, cu toate imperfecțiunile ei. O formă de dezvoltare personală (știu, alt clișeu!)

Și dacă tot l-am menționat pe Albert de câteva ori deja, cum e să îl ai coleg de muncă?

Este frumos și, totodată, complicat uneori 🙂 Să lucrezi și să trăiești zi de zi, de atâția ani, să împarți același spațiu și timp cu același om poate deveni copleșitor, oricât de mult l-ai plăcea. Și eu mă mir că rezistă Albert :))) Câteodată ne contrăm (mai ales pe subiecte profesionale), mai ies scântei, dar ne repliem repede. Din fericire, deși avem temperamente diferite, ne completăm în multe privințe.

Cât de importantă e comunicarea într-un cuplu?

Vitală. Nimic nu este mai important decât comunicarea, aceasta este cheia în orice situație. Dacă partenerii reușesc să-și exprime stările, emoțiile, gândurile, temerile, planurile, visele și întregul univers interior în așa fel încât să-și simtă nevoile împlinite, cu respect și empatie față de nevoile celuilalt, cu dorința sinceră și curiozitate de a-l (re)descoperi pe celălalt, să-l înțelegi, să-l susții, fără a încerca să-l schimbi, deja orice problemă este mai aproape de a fi soluționată. Aici nu pot să dau nimănui lecții, doar învăț și încerc să mă descurc mai bine și, de câte ori reușesc măcar puțin, simt că am crescut și pe interior. Să comunici cu adevărat cu ceilalți (și nu doar în cuplu) pentru mine înseamnă să evoluezi.

Crezi că o femeie independentă nu are nevoie de sprijinul nimănui (mai ales al unui bărbat)?

Depinde cum definim independența, cred că nu înseamnă același lucru pentru toți. Din perspectiva mea, independența este singura cale spre o viață împlinită. Uneori simt nevoia de sprijin (și contează enorm să îl ai, mai ales când cazi), alteori vreau să-mi dovedesc că pot și singură. M-am învățat din adolescență că, dacă nu am încotro, trebuie să mă descurc. Să sprijin și să fiu sprijinită este una, dar a fi dependentă de cineva sau ceva pentru mine înseamnă vulnerabilitate.

Dacă ai putea, ce ai vrea să schimbi la femeile din România?

Doar ce își doresc ele însele să schimbe, dar nu au curajul. Cele mai însemnate pierderi din viața mea se datorează faptului că nu am destulă încredere în mine. Cred că acesta este unul dintre cele mai frecvente motive pentru multe femei. Ne temem prea mult și prea des (să eșuăm, să fim judecate, să…, să…, să…), încât alegem să nu mai facem nimic. Practic, capitulăm înainte de a încerca și asta este foarte trist. Deci, dacă aș avea o baghetă magică, asta aș schimba. Restul se rezolvă de la sine.

Ne lași un gând de încheiere?

Vă transmit ce îmi transmit și mie: aveți curajul să luptați pentru ce vă doriți, orice ar fi. Cel mai groaznic regret este să nu fi încercat niciodată, nu că ai încercat și ai ratat. Vă îmbrățișez!

Dragii mei, dacă vreți și voi să aveți bucuria de a o cunoaște pe Claudia și de a învăța de la ea, vă invit să participați la SuperBlog (o nouă ediție începe la 1 octombrie, deci înscrierile sunt în toi) și, evident, să vă înscrieți apoi în grupul de Facebook dedicat competiției.