Ce am fost? Ce sunt? Ce voi fi?

Am citit acum vreo două săptămâni un articol fain despre fetele pierdute scris de Raluca. Mintea mi-a zburat la toate versiunele mele, toate Dianele care am fost și pe care le-am lepădat ca o piele de șarpe până am devenit cea care sunt azi. 

Am greșit față de alții și față de mine. Am luptat cu alții, cu mine, cu morile de vânt și uneori am ieșit învingătoare, alteori am pierdut. Am iubit… mult și mai mult pe alții decât pe mine (încă mai lucrez la capitolul ăsta). Am râs. Am plâns. Am alergat pe tocuri. Am alergat în ploaie. Am căzut – la propriu  și la figurat – căci sunt o împiedicată (la fel, la propriu și la figurat). Am făcut multe bune, dar și rele de care poate nimeni nu m-ar crede capabilă.

Adunând toate ce am scris mai sus, ies eu. Nu-s perfectă, sunt doar o femeie normală – cu bune și rele. Nu pretind că le știu pe toate, dar încerc să navighez prin valurile vieții cu mintea și sufletul deschise. Uneori mă mai izbesc de câte un iceberg, dar mereu reușesc să-mi continui drumul. 

Sunt sigură că așa va fi și acum, cu tot valul ăsta de hate care tot crește și care, sigur, va deveni un tsunami. Ați observat și voi? Oameni care sunt tot mai învrăjbiți, mai înverșunați împotriva… a orice. Mi-e frică. Pentru prima oară simt colții fricii înfipți până la oase. Însă n-o voi lăsa să mă devoreze. Dum spiro, spero! (Cât timp respir, sper!) Cum m-am ridicat de atâtea ori, așa o să fac și acum și o să înaintez cu orice preț. Cine știe ce Diana va rezulta la final?

P.S.

Așa să faceți și voi dragilor, fiți optimiști și luptători! Soarele se va arăta mereu pe strada noastră!