Suflet bulevard

Mirosul de patiserie proaspătă se îmbină cu cel de pui pane răzbate de la Mr. Crispy. Blocurile comuniste, nu mai înalte de patru etaje, îngrămădite și anoste cu bordurile lor de cărămizi oranj se îmbină agasante. La parterul complexului e un șir parcă nesfârșit de farmacii cu firme exagerat de luminoase, săli de păcănelele branduite în cazinouri, bănci și magazine cu marfă produsă în China scoasă la expoziție pe trotuar. Apoi, ca o extensie a lor, mai e și rulota cu legume… Dar, evident, cireașa de pe tort e fântâna arteziană dezafectată, ruginită de vremuri și de nepăsare.  

Deși e o distanță destul de mare între cele două trotuare, am o senzație puternică de sufocare. Nu, nu e de la miros, e de la amintirile astea nenorocite. Bulevardul, cu toate nepotrivirile lui anoste, mult prea dese și mult prea dureroase e un cuțit ce mi se învârte în inimă de fiecare dată când îl străbat. Uneori îmi spun că ar fi bine ca întreg ansamblul de blocuri să o ia la vale, să pier în amintiri și moloz, să mă preschimb în praf! Nu am eu norocul ăsta. 

Nici nu știu de ce pașii mă poartă mereu pe aici. Nu o pot lua și eu pe ocolite? Nu… se pare că nu. Mă încadrez prea bine: fadă și cumva vulgară. Un bulevard întreg de kitsch-uri vs. un suflet damnat pe vecie. O luptă ce nu se poate încheia niciodată căci adversarii sunt mult prea egali.  

O femeie trece pe lângă mine și mă privește de parcă aș fi marcată cu o literă stacojie. Îmi întorc privirea și, automat, văd cel mai hâd lucru de pe bulevard. Închid ochii pentru o clipă, cât să fac imaginea să plece, dar îmi vine în minte o vreme când lucrurile stăteau altfel.  

Cândva, nu de mult, adoram bulevardul acesta și îl numeam o a doua casă. Mi se părea că totul era la îndemână, ba chiar aveam și opțiuni! Îl adoram, mai ales când îl priveam de acolo, de la fereastra aceea de la etajul trei, cea cu ramă maro. Uneori eram captivată de mașinile care se succedau precum mărgele pe un fir de ață. Alteori, mă uitam cu jind la copii care se alergau prin lângă fântâna arteziană, ori încercam să văd ce haine au mai pus chinezii pe manechinele de afară. Era viu, așa cum eram și eu. 

Eram atât de captivată de dinamica bulevardului încât nici nu băgam de seamă ce făcea El. Ce-mi păsa, în fond? Relația noastră funcționa perfect așa: fiecare văzându-și de treaba lui. Oricum, după ce termina, mă făcea să uit de scurta lui absență. Uneori cu un pahar de vin. Alteori cu un sărut mai mult obscen decât divin. Sau… de cele mai multe ori cu ideile lui năstrușnice. Mă și văd doar cu ciorapii negri și tocurile roșii, stând aplecată, cu mâinile prinse de  gleznele…  

Oh, mă trec fiori și acum! Nu, nu Oana, nu te du acolo! Nu vrei să te duci iar acolo! Nimic bun nu iese! Și totuși, cum să nu mă gândesc la seri precum aceea când, cu obrazul lipit de fereastră, strigam la cer… 

Îmi scutur capul, trag un pic din aerul acesta plin de arome contradictorii. Încerc să îmi revin, dar tot simt cum totul mă copleșește, mă sufocă în amintiri. Uite, acolo, la doi pași de mine e banca pe care îl așteptam. Și locul de parcare, acum gol, dar marcat cu numărul lui de înmatriculare, parcă așteptându-l.  

Iubeam toate acestea, toată zarva și tot ce însemnau pentru mine. Le iubeam așa cum îl iubeam pe el: cu pasiunea aia pe care o pui când dragostea ta are și ceva clandestin, când știi că nu e bine și totuși te dăruiești din tot sufletul. 

Încerc să grăbesc pasul, să termin mai repede supliciul ăsta. Doar că, în graba mea, nu mă uit pe unde merg și…oh, mirosul acela! Mentă, lămâie, măr, vanilie, cedru… Nu, nu se poate. E… El! 

— Oana? Oana, ești chiar tu? 

— Mhîm, chiar eu. 

O, Doamne! Parcă a trecut o veșnicie de când nu te-am mai văzut… 

Ceva în mine a murit. Nu sunt genul acela de femeie sentimentală, dar am un strop de visătoare în mine. Cumva, mereu am sperat că atunci când trec pe bulevard el să fie undeva la geam, după draperia de culoarea cafelei cu lapte, privindu-mă. Da, știu, sună siropos… 

— Lasă-mă să mă uit la tine. Îmi spune și se îndepărtează. Cât timp au trecut? Doi? Trei ani? 

— Trei…  

Da, au trecut trei ani și pe mine tot mă mai doare ori de câte ori pășesc pe aici, pe bulevardul unde ne consumam iubirea profană. Am și locuit aici, mai mult eu. El era într-un continuu dute-vino. Cu ani în urmă se mutase la o casă, la kilometri buni de oraș. Păstrase apartamentul pentru că de multe ori serviciul îl făcea să termine la ore târzii, iar drumul era destul de lung și periculos. Apoi m-a găsit pe mine și m-a adus aici. Nu-mi păsa că pleacă. Nu-mi păsa că alta credea că îl are pe vecie când el, de fapt, tot mai des găsea motive să fugă în brațele mele… 

— Ești și mai frumoasă, ți-au prins bine anii… 

— Mulțumesc. Da, mai ales de când am schimbat prefixul în doi. 

Asta l-a lovit în plin. Pe fața lui văd o ușoară umbră de tristețe. Dacă prefixul meu e doi de doi ani deja, al lui urmează să fie patru. Ne îndepărtăm și mai mult în erele vieților noastre… Doamne, ce teribil e! Nu îmi imaginam că e așa greu să fiu iar în prezența lui. Parcă aș fi un dumicat de pâine cufundat în lapte fierbinte doar privindu-l. Nu pot rezista, trebuie să plec! 

— Trebuie să plec, nu pot sta de vorbă. 

— Oana… îmi spune el rugător. 

— Am un curs, nu pot întârzia. 

— După? Mai pe seară? Chiar îmi doream să te caut, să vorbim… 

— Chiar nu… 

Încep să mă îndepărtez fără a-mi lua nici măcar rămas bun. Însă îi simt privirea cum mă fixează. Iar eu parcă nu pot merge mai repede până la nenorocita aia de stație. Ce o fi fost în capul meu să port pantofii ăștia? Fix ăștia roșii, Oana, de ce? 

Parcă a durat o veșnicie să ajung în stație, dar, din fericire, în aceiași clipă a sosit și autobuzul. Nu m-am simțit niciodată mai ușurată să văd hârbul ăsta galben cu scaune de plastic. Mă urc, scormonesc după bilet și apoi îl compostez. Mă așez pe scaun și ceva din mine ar vrea să răsuflu ușurată. Însă nu pot. E o altă parte a mea ce încă a rămas amorțită de privirea lui.  

De la 17 la 19 ani viața mea a fost un film în care nu eu am fost personajul principal ci El. Parcă a fost un făcut modul în care s-a insinuat în viața mea în acea zi teribilă când plângeam pe scările spitalului. Pentru prima dată simțeam cum cuțitul singurătății mi se răsucea în suflet. Nu mă cunoștea, dar s-a așezat lângă mine și m-a cuprins în brațe, iar eu am plâns și mai tare. Mi-a oferit ajutorul într-un mod pe care eu l-am crezut complet dezinteresat, dar pe care l-am plătit prea scump.  

După înmormântarea părinților s-a interesat în mod constant de mine. Mă căuta la școală. Mă scotea la plimbare. Îmi cumpăra cărți, ba chiar și haine cum nu avusesem vreodată. Îmi povestea despre lumea mare și mă îndemna să visez, să îmi depășesc limitele. Începeam să înfloresc și totodată să lipsesc mai mult de acasă. Adoram să petrec timpul cu el și, evident, s-a întâmplat firescul: a venit primul sărut pentru o fată mult prea timidă, o fată care până atunci nu avusese parte de așa ceva. A fost stângaci, naiv și plin de iubire. Apoi, de parcă ar fi venit la pachet, a urmat prima noapte… Nu, chiar nu vreau să mă îndrept într-acolo. Deja mă doare prea mult totul. Chiar nu are rost să mă duc acolo cu amintirile și totuși… aaaaaaaaaaaaaaahhhhhh! 

— Hey, pământul către Oana! Presupun că ai liber aici! 

— Alice! Desigur! Ia loc! 

— Mulțam! Îmi spune ea așezându-se. Da’ ce-i cu tine? Ce e cu fața asta? 

— M-am întâlnit cu… El! 

— Oh, nu! Acel El, cel căruia nu-i spunem numele alias Voldermort? 

— Îhmmm. 

Voldemort e porecla pe care i-au pus-o prietenele mele văzând că numele lui e ca o alice pentru inima mea după toate câte s-au întâmplat mai ales după ce s-a întâmplat fix în ziua în care am împlinit 19 ani. Nici acolo nu vreau să merg cu amintirile: țipetele soției, scandalul, toate privirile acelea ațintite asupra mea de parcă aș fi fost vreo asasină… Ce știau ei? Ce știa ea? 

— Sincer, cred că trebuie să găsești un nou drum spre facultate… Ori o nouă chirie! Nu mai poți trece tot timpul pe bulevard. 

— Nu, chiar nu… 

De fapt nici măcar Alice nu mă crede, nici măcar eu. Am devenit dependentă de durere, de senzația de neputință. Prietenele mele își îngroapă tristețea în tone de înghețată ori o afumă cu tutun ori o îneacă în alcool. Eu fac tot posibilul să o sporesc de parcă ea e ce mă ține în viață. 

— Of, iar ai căzut pe gânduri! Hai, am ajuns! Sper că nu ai uitat să-ți iei proiectul, capul se pare că da… 

— O, ba le-am luat, pe amândouă, nu fi rea! 

La facultate ziua parcă trece greu. Aceleași fețe plictisite. Același gen de discuții. Eu simt că mă scurg. Uneori nu pot să nu mă gândesc că am fost mult prea influențată de El când am ales domeniul ăsta. L-am lăsat să traseze conturul vieții mele, iar eu nu găsesc nicio motivație stare să-l urmez singură.  

Nu îmi place nimic aici. Singurul lucru bun sunt prietenele pe care mi le-am făcut, dar chiar și ele îmi par superficiale uneori. Ce știu ele despre suferință? Despre iubire? Despre singurătate? Acum, în timp ce ne întoarcem, discută despre o petrecere ce va avea loc în weekendul acesta la un club din centru. Zâmbesc și mă prefac interesată, dar trebuie să găsesc o scuză să nu merg. Poate o să le spun că mi-a venit și mă doare prea tare burta. 

— Trebuie să vii și tu, Oana! 

Mda, exact cum mă așteptam! 

— O să încerc, dar… trebuie să-mi vină. Sper să nu se întâmple.  

— E, hai, o să uiți de durere când dansezi. Am auzit că o să vină și Mircea din anul IV. 

— Mircea? Ce-i cu el? 

— Adică… tu n-ai observat? Tipul e în limbă după tine. 

— O fi, dar nu-s interesată. Și acum trebuie să cobor. 

Merg grăbită. Nu mai vreau să mă copleșească iarăși amintirile când ajung pe partea lui de bulevard, pe partea noastră… Ignor totul în jur, blocurile, magazinele ce se închid unul câte unul. Doar câte o bucată de lumină îmi izbește ochiul.  

Telefonul îmi vibrează. Mă opresc și, înainte de a-l scoate din buzunar, privesc în jur. Sunt chiar în fața ferestrei lui. E luminată și parcă văd un contur în dreptul ei. Soarta asta e mult prea crudă cu mine, e clar. Îmi mut privirea spre ecranul telefonului. Am un mesaj pe WhatsApp de la un număr pe care nu-l cunosc. 

Bună, Oana! Sunt Mircea 

Mircea? Privesc din nou spre fereastra lui, apoi spre telefon, apoi spre fereastră, apoi… 

Sfârșit