Luna trecută m-am înscris într-un club de lectură organizat de Mona cea cu cartea nescrisă. Mi-am ales spre lectură cartea propusă de Dana: Casa îngerilor de Pascal Bruckner. De ce am ales-o tocmai pe aceasta? Păi… nu doar pentru că a fost propusă de o bloggeriță ale cărei cuvinte mă captivează. Motivul principal a fost Bruckner – îmi era dor de el.
Deși e unul dintre scriitorii mei preferați, nu mai citisem de mult ceva scris de acesta. E drept, nu-i un autor pe care să-l poți citi încontinuu (cum e Eric-Emmanuel Schmitt, de pildă), ci unul complex, care-ți râcâie psihicul. Însă făcusem o pauză cam mare de la scrierile sale și-i cam simțeam lipsa. Așa că propunerea Danei a venit la fix! În plus, pentru a-mi calma pe deplin pofta pentru scriitura lui Pascal Bruckner, am ales să-mi cumpăr de pe Amazon ebook-ul în limba franceză. (V-am povestit nu demult de ce prefer cărțile în limba în originală). Însă puteți găsi versiunea în limba română la Editura Trei.
Despre Casa îngerilor
Casa îngerilor îl are ca personaj central pe Antonin Dampierre – un bărbat de treizeci de ani extrem de preocupat de ordine și de aspectul său. (Poate mult prea preocupat pentru un bărbat – aș zice. Nu mă pricep, dar aș zice că avea o ușoară tulburare obsesiv-compulsivă sau ceva de genul. În fine, citind romanul veți înțelege de unde această obsesie a sa pentru curățenie.)
Antonin lucrează într-o agenție imobiliară de lux din Paris, iar viața sa pare – ei bine – pusă la punct. (Da, o ordine din aceea exagerată și plictisitoooooooare). Însă echilibrul vieții sale se strică în momentul în care ratează o vânzare din cauza a doi bețivi, se repede la unul dintre aceștia și îl omoară. Apoi are o revelație în urma căreia își creează un scop din curățarea lumii de cerșetori. Începe cu Parisul care aici nu e tocmai orașul glamuros pe care ni-l imaginăm cu toții.
Totuși, acesta alunecă ușor în depresie devenind chiar ceea ce urăște cel mai mult: o scursură a societății. Salvarea lui pare a fi Isolde – o filantroapă ce conduce azilul pentru cerșetori „Casa îngerilor”. Însă aceasta este motivată de mai mult decât de dorința de a salva lumea și de natura ei de mamă eroină. Despre ce este vorba… ei, nu vreau să dau spoilere!
Puncte cheie
Nu pot să nu mă opresc pentru a insista puțin asupra celor două aspecte pe care le-am remarcat. Aș face cumva nedreptate cărții.
Pe primul l-am menționat deja, dar îl repet. Parisul nu-i doar acel oraș pe care-l vedem la televizor, în reviste glossy, ghiduri, pe bloguri și pe Instagram. Parisul e un oraș cu multe straturi – ca o ceapă. Da, capitala Franței e o ceapă! Am văzut și eu asta și vă voi povesti cândva, promit! După cum și Bruckner remarcă: din adâncuri parcă țâșnește „un alt oraş, păduchios, abject, departe de capitala pudrată, lăcuită, care se vinde turiştilor.” Dacă mă gândesc bine, cred că toate orașele mari sunt așa.
Un alt aspect este modul în care Bruckner vede cerșetorii. Aceștia sunt împărțiți în două categorii: cei care mai aveau o șansă de salvare (cei care au ajuns așa din cauza șomajului) și cei fără nicio intenție de a face ceva cu viața lor, deșeurile umane. Ambele categorii sunt, oricum, scufundate mizerie. Iar arogantul Antonin ajunge rapid la concluzia că „unele vieți valorează mai mult decât altele”. Nu bănuiește, însă, cât de ușoară e căderea. Dar acestea sunt alte aspecte pe care voi trebuie să le descoperiți.
Cum am simțit eu romanul?
Profund. M-a zguduit puțin. Bine, am citit mai mult în autobuz, dar știu să fac diferența între o groapă de pe drum și o lectură care-ți repoziționează zidurile sufletului și minții. Pascal Bruckner are acest dar, am știut-o încă de când am citit Hoții de frumusețe.
Casa îngerilor nu e o lectură ușoară. E un roman care cere un cititor ceva mai rafinat. Cu toate acestea, nu aș zice că e chiar un roman sobru, rece, tăios. Bruckner are o estetică a scrisului aparte: nimic nu e lăsat la voia întâmplării, totul se leagă, iar descrierile sunt sublim de grăitoare. Pentru un pasionat de scris, orice carte a acestui autor, e un soi de lecție în sine.
Clar, e o carte ce mi-a plăcut. Totuși, nu la fel de mult ca Hoții de frumusețe (care e una din preferatele mele). Însă e o carte bună, poate prea bună.
Cui recomand Casa îngerilor?
Pascal Bruckner nu-i un scriitor pentru mase. Nu e Coelho! Scriitura lui abundă de o psihologie fină, greu de pătruns pentru cei care caută o lectură mai ușoară. Casa îngerilor e genul acela de carte care solicită un cititor ceva mai sofisticat, mai atent la detalii, care apreciază scrisul bun. Altfel, se pierde sau obosește.
10 Comments
Casa ingerilor este cel mai jalnic caz de autoplagiat pe care l-am vazut in viata mea. E mai mult decat povestea cu toti scriitorii care scriu mereu acelasi roman, sub diferite forme. E o autocopiere cuvant cu cuvant, care anunta decrepitudinea unui, altfel, destul de bun scriitor. Romanul plagiat in mod atat de iritant este Paria, o carte pe care a scris-o Bruckner cu ceva timp inainte. Nota 1 – pentru el. 😀
Adică s-a autoplagiat? Nu știam asta, nu am citit-o 😂 deși mă gândesc că în Hoții de frumusețe personajul principal fix asta face și devine scriitor de succes. Oare să fi dat indicii acolo😂😂😂
Da, a devenit tare repetitiv in ultimele romane lansate. 😛 Cred ca i-au secat ideile sau ceva. De aia e bine sa incepi mereu cu primele carti ale unui autor, daca vrei sa dai peste cele mai bune ale lui. 😀 Recomand insa calduros Paria, poate cea mai buna carte despre India reala. 🙂
Oh, mare dreptate ai. Uite, eu într-un timp citeam tot ce scotea Schmitt, acum mi s-a acrit de el. Mulțumesc de recomandare 🙂
Eh, nu am citit Bruckner, nu pot sa-mi dau cu parerea. 🙂 Poate de aici vine ideea de hoti de frumusete.
Da, erau mai multe tipuri de frumusețe ce erau furate 🙂
După „Copilul divin” am simţit şi eu nevoia să fac o pauză. Cam lungă e pauza asta, poate-poate mă remontez şi încerc şi eu cartea asta. Sau mai bine Patria, cum ne sfătuieşte Marius.
Bună idee 🙂
Paria, nu Patria 😀
Uneori patria e o paria :))