Denisa Grigoraș: Nimic nu e așa cum ți-ai imaginat

Nimic nu e așa cum ți-ai imaginat. Pe bune. Știți pozele alea cu „Don’t grow up, it’s a trap!” („Nu deveni adult, e o capcană!) care au împânzit internetul? Ei bine, articolul Denisei fix la ele m-a dus cu gândul. De ce? Ei bine, citiți și aflați!

Când am ajuns la facultate aveam cu totul și cu totul alte așteptări. Cred că nu știam nici eu cu exactitate nici cu ce se mănâncă, dar nici ce înseamnă Medicina.

Cert este că acum pot da două sfaturi: nu-ți face idei până când nu ajungi tu, cu totul, într-un loc sau într-o situație și totodată, nu da niciodată la Medicină!

Nu e ca în Grey’s. Poate e asemănător cu House MD, ca atitudine, dar nu neapărat la același nivel de complexitate al cazurilor.

Am ales să scriu acum articolul ăsta când sunt semi-plânsă și cu vreo cinci depresii la activ în ultimele trei ore. Și o să revin la ceea ce am spus mai sus. Glumesc când spun să nu dați la Medicină, dar înainte să luați această decizie trebuie să puneți în balanță multe lucruri. Iar la sfârșit, dacă tragi linie, nu e întotdeauna așa cum ți-ai imaginat.

În primul rând, nimic din ce înveți la liceu nu te ajută. Uită tot, căci e de prisos. Iar când ajungi la asemenea nivel de acumulare a informației, ai nevoie de hard gol goluț, căci 2-300 de pagini, o dată la două zile, sunt doar de încălzire.

În al doilea rând, pregătește-te să nu te învețe nimeni nimic concret. E mai simplu să citim de pe slide-uri, ori să scriem după dictare ca nebunii, doar pentru că vrem noi să ne luăm notițe în plus, căci la majoritatea materiilor se aude mereu „nu e nevoie să luați notițe”. Pentru că, dăăă, ne-am născut cu toții niște genii cu o memorie de aur și reținem orice informație în timp ce clipim. Not.

În al treilea rând, nu vă entuziasmați prea tare când vine vorba de gărzi și de practica în spital. Da, e mișto rău să-ți faci poze în halat și costum chirurgical, cu haștag future doctor sau mai știu eu ce prostii, dar după primele câteva luni, își vine să-ți faci halatul ștergar de bucătărie. Nimeni nu-ți dă atenție în spital și, uneori, parafele vin repede ca tu să nu stai ca un copil mic printre picioarele părinților. Practic, nimeni nu are chef de tine.

Dar o dată ce intri în spital și găsești pe cineva care să-și dea cât de cât interesul ca să îți răspundă la întrebări, un singur lucru e sigur: ciulește urechile, benoclează-ți privirea și acoperă-ți gura pentru eventuale sunete pe care ești sigur că nu le-ai mai scos vreodată pe gură, căci vin. Și odată ce vin, cazuri, pacienți, imagini, sânge, nu se mai opresc.

Nu știu să zic cu exactitate un număr de cazuri groaznice pe care le-am văzut sau câte fișe ale pacienților mi-au trecut prin mână. Cert e că m-am plimbat încolo și încoace pe unde am putut, de la Gastroenterologie la Ortopedie, de la Ortopedie la UPU, de la UPU la Chirurgie Plastică Oncologică, de la Chirurgie Plastică Oncologică la Neonatologie, de la Neonat la ORL (îhhh, cu adevărat oribil), de la ORL la Obstetrică și Ginecologie și, apoi m-am liniștit oarecum, zicând că asta vreau să mă fac când o să fiu mare. Poate 100% și încă puțin, medic obstetrician, dar m-ar tenta ceva cu copii în general.

Și am să îmi argumentez aici răspunsul. La conferințele de Pediatrie la care am participat până acum, am observat că majoritatea medicilor au peste 45 de ani, ceea ce înseamnă că răbdarea nu mai e la fel de strong ca atunci când ai ieșit de pe băncile facultății. Bine, nici atunci nu e cine știe ce, dar oricum consider că ești mult mai capabil să stabilești o legătură cu un copil când vârsta îți permite să te mai maimuțărești puțin, nu când deja ești plictisit de urlete, țipete, muci și tuse seacă. Căci, să fim serioși, după 40 cu greu mai stai în preajma copiilor, indiferent de cât de mult îi iubești și indiferent de câtă răbdare ai.

Sunt foarte puține spitale în România în care să găsești, în general, personal drăguț și zâmbitor, mai ales în rândul asistentelor și infirmierelor. Spun asta pentru că doctori se mai găsesc, dar rangurile mai de jos niciodată nu sunt capabile de empatie. Poate nu e o chestie generală, dar Dumnezeu îmi e martor cu câte asistente m-am luat și eu la trântă că sprijin aiurea pereții în spital. Iar condițiile sunt la fel de greu de găsit în spitalele din România cum este și empatia.

Iar Obstetrica…ei bine, e greu să lucrezi cu femei hormonate, mai ales cu cele care sunt la prima sarcină, speriate de moarte și cu nevoia cea mai mare de suport moral. E o linie foarte subțire acolo între spaimă și nebunie, iar indiferența personalului poate stabili rapid spre care dintre cele două extreme cade pacienta. Să aduci pe lume copii e minunat. Dintre toate specializările pe la care am trecut până acum, la Obstetrică-Gineco m-am simțit cel mai bine, chiar dacă e un mediu în care lucrezi foarte greu. Căci, surprinzător sau nu, fatalitățile stau și aici după fiecare colț.

Sunt două momente în care se oprește cu adevărat timpul: momentul primului scâncet, care este atât de important și momentul în care scâncetul nu se aude. Când copilul e întors pe toate părțile și mama începe să urle, să se panicheze, iar atunci timpul se oprește în loc și își reia mersul cu încetinitorul. Și atunci știi că ceva nu e în regulă. Am trecut prin ambele experiențe și pot spune că una te aduce pe un norișor roz, iar alta te face să te oprești pe prima bordură, să te așezi în fund și să urli cât îți permit plămânii. Iar dacă n-ai tărie de caracter și voință să te ridici din pat la 3 dimineața, să pleci la spital, fără să știi care dintre cele două senzații te așteaptă, atunci n-ai ce căuta aici.

O astfel de experiență îți reamintește că nimic nu e așa cum ți-ai imaginat și că întotdeauna trebuie să te aștepți la ce-i mai rău. Căci doar așa te poți bucura de fiecare reușită ori, în cazul meu, de fiecare scâncet care-și anunță venirea pe acest pământ.

Pe Denisa o puteți urmări pe blogul ei, Atitudine slabă.