Alexandra Ciucanu: Când viața ți-e rânduri de poveste

Pe Alexandra am descoperit-o în grupul de Facebook SuperBlog. Postase un interviu cu Susana Pletea – omul care mă făcea întotdeauna să aștept nerăbdătoare apariția următorului număr din… Practic în bucătărie. I-am răsfoit blogul, Storyspelling, și m-am îndrăgostit iremediabil de el. Tocmai de aceea, vă rog să priviți acest guest post și drept o invitație de a descoperi un blog interesant și bine-scris.

Am crescut cu povești, fie citite, fie ascultate la pick-up sau spuse cu vocea caldă a bunicii, înainte să adorm.

Îmi aduc aminte cu cât entuziasm așteptam fiecare poveste, chiar dacă o ascultam a mia oară. Mergeam în vizită la nașii mei care aveau multe discuri cu povești și nu mă deranja nici să urc dealul, iarna, pe zăpadă, până la ei, știind că mă așteaptă un strop de magie în vârf.

„Mai stăm puțin, te rog!”, îi ziceam lui tata cu ochii mari, pe cale să se-nlăcrimeze.

„E a treia oară când asculți povestea asta azi, o știi deja pe de rost. Hai, că mai venim!” îmi răspundea mama de fiecare dată, prinsă la mijloc între dorința mea de a mai sta și a lui tata de a merge acasă.

Apoi mai erau serile la bunica, când ne puneam amândouă în patul din bucătărie, lemnele trosneau în sobă și mirosea a cald și-un pic a fum, și o rugam să îmi mai zică o dată, ultima, povestea cu Anna Karenina.

Pe măsură ce am crescut, am început să-mi citesc singură poveștile, să mi le imaginez până în cel mai mic detaliu și să le rescriu, cu mine ca personaj, după ce lăsam cartea jos, înainte să adorm.

M-am îndrăgostit și-am suferit odată cu Luli și am plâns după Olguța din scrierile lui Ionel Teodoreanu. M-am revoltat citind Ion pe nerăsuflate și am încercat să descopăr de ce era Otilia enigmatică.

Maitreyi m-a fascinat de-a dreptul și e una dintre cărțile pe care aș reciti-o oricând cu minte și suflet de adult, să-i înțeleg toate subtilitățile și frumusețile.

La un moment dat însă, m-am oprit din citit povești, cred că a fost o perioadă în care m-am oprit chiar din citit cu totul, pentru că a venit viața cu ale ei diverse cotidiene și n-am mai simțit că mă regăsesc în lumea scrisă de alții.

Așa că am început să-mi scriu lumea.

La început eram doar eu în lumea mea în rânduri, însă pe parcurs au început să apară și alte personaje, să aducă și ele magie, odată în poveste și apoi în viața de zi cu zi.

Acum, poveștile sunt oameni și oamenii sunt de poveste. Mă bucur ca un copil când cunosc o persoană nouă și am ocazia de a-i asculta povestea.

E impresionant să vezi cât de frumos se luminează oamenii când vorbesc despre ei și când conștientizează că ceea ce spun aduce inspirație, să-i vezi cum se deschid atunci când se simt ascultați și cum își găsesc soluțiile în ei, cu puțină susținere.

Aș „citi” și aș „scrie” oameni toată ziua, uneori chiar o fac, alteori îi las să fie doar rânduri sau capitole din povestea mea și apoi să se piardă, după ce și-au lăsat lecția pentru mine.

Realizez cât de mult a contat magia descoperită în copilărie în a vedea fărâme de magie în poveștile reale ale celor din jur, în a găsi binele și frumosul în fiecare și a îi ajuta să îl vadă și ei, atunci când sunt pregătiți pentru asta.

Tot magia de demult transformă și scrierile tehnice în bucăți legate cu fir roșu între ele, care îmbie cititorul să le descopere și să facă legătura dintre ele, ca într-un puzzle.

Mă învârt în jurul cuvintelor uneori ca o Cenușăreasă hotărâtă să facă un pic de curățenie printre ele, în timp ce se imaginează la bal. Câteodată sunt direct prințesă și doar le mai șlefuiesc un pic, cât să strălucească atunci când sunt citite.

Pe scurt, rândurile de poveste și cuvintele cu magie cresc nu doar copii ci și adulți care văd viața cu alți ochi, mai calzi.

Ție îți plac poveștile citite printre rândurile tale?