The Talks: Ce putem învăța de la copii?

Noi, oamenii mari, avem de multe ori impresia că le știm pe toate. Însă ne mai înșelăm. În goana noastră zilnică de acasă la job, de la un task la altul, de la pauza de masă înapoi la muncă și apoi spre casă (cu opriri la supermarket, la bancă și pe unde o mai fi nevoie) ignorăm lucrurile cu adevărat importante. De exemplu, să luăm o pauză și să privim cerul. Ce să mai zic de zâmbit? Suntem atât de afundați în probleme încât mă mir că nu ni se atrofiază cei 17 mușchi faciali responsabili cu zâmbetul.

Oricât ne-am spune noi că de mâine schimbăm foaia, oricâte tehnici de mindfulness am aplica – oare de câte ore ne punem viețile tumultuoase în stand by măcar pentru cinci minute?

Poate ar trebui să fim mai atenți la copii și să luăm aminte de la ei. Vorbesc serios! Poate vă întrebați ce putem învăța de la copii. Nu suntem noi adulți? Nu le știm noi pe toate? Ei bine, chiar putem învăța multe. Paulo Coelho ne dă doar trei exemple:

Ce altceva putem învăța de la copii?

Însă copii ne pot învăța mult mai multe. Într-un discurs TED, Adora Svitak – o scriitoare de 23 considerată un copil supradotat, pledează pentru gândirea „copilăroasă”.

Da, ați citit bine! De multe ori când atribuim această trăsătură unui adult ea denotă imaturitate, inconștiență și altele asemenea. Ce-ar fi dacă ne-am gândi și la lucrurile pozitive pe care le putem asocia cu acest adjectiv?

Haideți să o ascultăm pe Adora și veți înțelege ce vreau să spun!

A fi copilăros nu e întotdeauna un lucru rău. Copii sunt sinceri, spun întotdeauna ce gândesc: nu contează cui, nu contează cum și când.

Copii gândesc creativ sau outside the box cum e la modă acum. Ei au un curaj ieșit din comun și câte și mai câte lucruri pe care noi, oamenii mari, le-am încuiat în sertarele minților noastre mult prea ocupate.

Pe drumul maturizării noastre, chiar atât de mult de alterăm esența? Unde ni s-a dus curajul cu care înfruntam orice provocare chiar și de 10 ori până ne ieșea chiar dacă asta ne costa zeci de bube apărute pe genunchi? Unde ni s-a dus încrederea aia în sine uimitoare pe care o au copii?

Unde, când și cum ne-am ascuns zâmbetele atât de bine? De ce am început să vedem prea mult griuri și să ignorăm caleidoscopul din jur?

În ce sertar ne-ma încuiat visele, visurile și diadema de luptătoare Sailor? Chiar așa, câte din noi, fetelor, nu ne-am pus în gând să salvăm lumea și să-i pedepsim în numele lunii pe cei ce ne rănesc? Câte nu ne visam eroine pe tocuri ale lumii urbane?

Am uitat totul. Parcă ni s-a șters memoria. Și nu, nu mă refer doar la visuri. Mă refer la tot. Uneori parcă avem ochelari de cal. Nu mai vedem în jur. Nu ne mai bucură nimic în afară de chestiile megabombastice, megascumpe și vacanțele exotice. Și, evident, de cele mai multe ori rămânem cu gândul la ele și cu buza umflată. Nu ne gândim, oare, că un lucru mărunt ne poate bucura la fel sau chiar mai mult? În clipa asta aș da orice pe o înghețată de la mașina din colț sau pe-o amandină!

Pe scurt: ne-am îndepărtat de noi. Dar, stați liniștiți! Încă putem învăța de la copii! Sau mai bine să scriu „reînvăța”?

În fine, promit să mă mai gândesc la asta! Până atunci, totuși, spuneți-mi ce credeți și voi!

P.S. Nu v-am mai spus de mult, așa că profit de ocazie pentru a vă aminti că mă găsiți și pe: