Uneori zilele parcă intră prea repede în sac

uneori zilele parcă intră prea repede în sac
sursa foto: pexeles.com

În facultate și în perioada masterului dădeam meditații la engleză. Nu era vreo activitate din care să mă îmbogățesc, dar mi se ajungea de un cico, de o rochiță, de un ruj de la Avon și ce mai voia inimioara mea de studentă provincială. A fost o perioadă frumoasă în care am învățat multe despre mine și-am căpătat niște abilități ce-mi vor fi de folos cândva, când va veni timpul să am proprii mei copii.

Spre finalul „carierei” mele de meditator, îl mai aveam elev doar pe Sebi: un puști de 11 ani, energic și curios, cum le stă bine puștilor de vârsta aceea. Și, Doamne, când spun curios chiar nu exagerez! Într-o zi, când încercam să îi explic eu cum stă treaba cu Present Simple, mi-a spus ceva care mi-a rămas în cap după toți acești ani:

-Diana, de ce oamenii mari spun mereu că nu au timp, nu avem toți 24 de ore?
- Păi, Sebi, noi avem mai multe de făcut, mai multe responsabilități. Ai tăi merg la muncă, eu la facultate, avem facturi de plătit... Când ești copil nu te preocupă toate astea.
- Da, așa e! Eu am mai mult timp de trăit decât tine.

Și da, așa e. De la o vârstă, nu mai avem timp. Zilele, orele, minutele, secundele parcă se duc mai repede în sacul în care Cronos bagă tot ce poate fi considerat trecut. Dar, realitatea e că avem tot 24 de ore numai că înghesuim prea de multe în ele: parcă ar fi bagajul unei femei ce pleacă la mare și vrea să fie sigură că ia cu ea toată garderoba. 

Ne grăbim să creștem și apoi ne lovim de peretele maturității. Realitatea nu e aia la care visam. A fi adult nu înseamnă libertate deplină. Înseamnă responsabilitate: un serviciu care de prea multe ori, în timp, devine „scârbici”; facturi; o casă de îngrijit; copii.

Ajungem să uităm de noi. Ne măsurăm viața în criterii de performanță de parcă totul e statistică.  Ne uităm în oglindă și începem să numărăm firele albe, ridurile, apoi ne repetăm ca o mantră că e momentul să ne apucăm de treabă.

Nu mai e  timp de zăbovit. Nici măcar în weekend. Punem cartofii la fiert pentru un piure și, între timp, dăm repede cu aspiratorul. Apoi oprim focul, pasăm cartofii, punem unt, lapte, sare… Și, până se răcește un pic, ștergem fugitiv praful… Gata timpul, s-a scurs ziua de sâmbătă și treburile nu-s gata nici pe jumătate…

Dar, știți ce? Lucrurile nu trebuie să stea neapărat așa! Eu una cred cu tărie că schimbarea e în mâinile noastre. Trebuie doar să ne amintim că totul trece cu viteza luminii pe lângă noi, că dacă ne lăsam purtați doar de griji și responsabilități ne distrugem fizic și, mai ales, psihic.

Acum, teoretic, am și mai puțin timp decât atunci când am primit acea replică de la Sebi. Însă îmi ofer mai mult timp pentru mine, pentru sufletul meu. Și e bine așa!

Sharing is caring:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on pinterest
Share on whatsapp
Share on email

Ori poate vrei să fii la curent cu tot ce scriu?

Introdu adresa de mail în căsuța de mai jos și te anunț de fiecare dată când public!

 

© dealedianei.ro, 2021
%d blogeri au apreciat: