Mă ard degetele să scriu și totuși…
…și totuși nu o fac. Ați zice că am un motiv întemeiat, chiar dacă am promis. Însă m-am împotmolit într-o mlaștină a perfecționismului din care știu că nu pot ieși căci nu-l pot învinge nicicum. Sindromul impostorului e ca o ancoră ce mă țintuiește bine în loc. Așa că tot scrisul meu e în stand-by fie el aici, pe Social Media, în draftul romanului. Și nu e nevoie să mă certați: mă cert singură zi de zi.
Probabil ați văzut și voi statistica: românii sunt codași la citit. De ce să mă mai chinui atunci? De ce nu-i pun stop. Pentru că nu pot. Pentru că nu știu. Pentru că nu vreau. E ca un drog. Când văd o foaie albă parcă am pășit în laboratorul lui Walter White și mă pot servi cu câtă mentanfetamină vreau.
Așa că eu scriu… măcar așa, când rup câte o bucată de timp. Nu contează câți vor vedea, măcar câțiva veți fi pe frecvență. Dar, recunosc, mi-e dor de cum era cândva când blogging-ul era la început. Mai știți?
Mi-e dor de lepșe (serios!!!). Mi-e dor să ne continuăm idei prin comentarii. Mi-e dor de ce fain era și cât de apropiați eram unii de alții, fără să ne vedem chipurile, doar să ne citim. Așa că da, tot scriu, chiar dacă și mie îmi pare uneori inutil. Am făcut și fac asta de drag și dor. Nu contează câți vor mai fi pe recepție.
Eu, ca o Diană, voi continua să mă zbat, chiar dacă zbaterea mea mă apropie mai mult de Don Quixote!
♥ D.
foto: Flickr
11 Comments
Diana, da, nu știu ce și cum, dar totul s-a schimbat! Cândva eram mulți, acum aproape nu mai suntem…da, mi-e dor de acele vremuri!
Ne-am schimbat foarte tare, toți. Și eu sunt alta, am scris un articol despre o altă Aură care… mi-a luat locul!
Numai bine!
Probabil timpul, fir-ar. Nu lasă pe unul la fel, cu toții ne schimbăm. Dar, eu mă bucur că totuși am rămas câțiva și oricum ai fi, ești Aura mea, iar eu te îmbrățișez 🤗
🤗🤗🤗♥️♥️♥️🙏
Eu zic că aici să lași scrisul să zboare, oricum ar fi el și despre ce. Despre roman nu îmi dau cu părerea, acolo tu vei ști când e gata să iasă din cocon. Știu scriitori care au bibilit ani întregi la un roman, dar au fost mulțumiți când, în sfârșit, a ieșit la lumină.
E drept, multă lume nu citește, dar nu putem face măcar pași mici în a-i convinge? Așa, să le facem puțină poftă, măcar că ne simțim toți puțin ca Don Quijote.
O să-l mai las să își facă de cap, sigur ❤️ și, da, pofta vine mâncând 😁🤗
Și mie mi-e dor de vremurile alea. Dar sper măcar să rămânem așa, ar fi tare bine.
Te îmbrățișez!
Da, ar fi bine să rămânem așa. Îmbrățișări 🤗
Se pare că totuși mai suntem câțiva care încă mai citim, încă mai aruncăm cuvinte prin virtual. Măcar așa dacă rămânem încă ar fi bine.
Da, ce bine ar fi!
perfectionismul precum o mlastina. spus bine, Diana. la urma urmei perfectionismul asta nu stiu daca are niste tipare. tiparele le cream noi, subconstientul nostru…
pe blog imi dau voie de la o vreme sa scriu aiureli, nimicuri. partea placuta e ca interactionez cu alti bloggeri. in drafturile ascunse imi pun la indoiala scrisul, stilul, abordarea. apoi imi dau seama ca ele imi apartin, ca asta sunt eu. ramane de vazut daca scoase la lumina vor insemna ceva.
sincer, ne lipsesti. intoarce-te cand ai timp. intotdeauna ai deschis discutii interesante .
si, sincer, intotdeauna ai lasat texte misto, foarte placute.
hai, pup!
🫠🤗
Mulțumesc, Ami. Mă bucur să citesc ce ai scris. Când voi avea timp, o să scriu mai des, acum îmi focusez atenția și stresul spre Sara (și eu ca și tine am niște draft-uri care nu știu ce ar rezulta dacă ar ieși la iveală…) Te îmbrățișez 🤗