Discuții la feminin: Cristina Lincu

Cristina Lincu e un exemplu pentru mine ca blogger, scriitor, dar mai ales ca femeie. Nu știu de unde are energie pentru toate. E mamă de trei, scriitoare, e blogger și un proiect tare fain în online: Chic Elite. Tocmai din acest motiv ea e cea mai indicată pentru debutul acestei noi rubrici: Discuții la feminin (pe care, sincer, eu o coc de mult, dar abia acum a venit momentul să o scot din cuptor).

Am invitat-o pe Cristina la o discuție despre tot ce face ea online și offline dar, mai ales, despre feminitate. Iar ea nici nu a stat pe gânduri și a intrat în joc 🙂

Bună, Cristina, îți mulțumesc tare mult că ai acceptat să stăm de vorbă. Noi ne știm de ceva ani, timp în care am aflat una-alta despre tine. Practic, ți-am compus în mintea mea un soi de puzzle-portret folosind piesele pe care tu mi le-ai oferit prin ceea ce scrii, acțiunile pe care le întreprinzi, prin fotografiile pe care le postezi și, evident, prin scurta noastră conversație de la Gala SuperBlog din iarnă. Însă ți-aș propune să ne imaginăm pentru o clipă că nu ne știm deloc. În aceste condiții, ce ar trebui să știu eu despre Cristina Lincu?

Bun regăsit, Diana! Îți mulțumesc pentru ocazia de a sta, din nou, de vorbă pe blogul tău. Și acum, ca să răspund la prima întrebare… mă prefac că nu ne știm! 🙂 Ce mi-ar plăcea să știi despre mine, în primul rând, ar fi că… scriu. Este o constantă a vieții mele, în ultimii ani devenind definitorie pentru mine. Scriu proză scurtă, romane – umoristice sau psihologice – și chiar și poezie. Pe site-ul meu cristinalincu.ro, găsești câte puțin din fiecare. Dincolo de asta, sunt soție și mamă de trei băieți.

Ceva ce poate tu nu știi e că mereu te-am văzut drept o Wonderwoman. Așa că nu pot să nu te întreb: cum de ai timp pentru tot ceea ce faci?

În niciun caz o „Wonderwoman” sau poate doar în măsura în care fiecare femeie este una, căci viața oricărei femei este complexă, plină de provocări și de responsabilități, indiferent de statutul sau de meseria acesteia. În plus, eu cred că timpul este relativ și maleabil, așa că depinde doar de noi să știm cum să-l adaptăm la prioritățile noastre. Eu, prin natura programului impus de activitățile școlare și extrașcolare ale copiilor mei, am ziua destul de clar împărțită și asta mă obligă să-mi fac un plan de bătaie pe care să-l respect cât de fidel posibil.

Trecând acum la scris. Cum a apărut el în viața ta? Ce rol a avut familia ta în cultivarea acestei pasiuni? Știu că ai avut o relație specială cu tatăl tău, și el om de cuvinte…

A apărut firesc. Părinții mei, Doina Lincu și Alexandru Lincu, printre altele, traducători, obișnuiau să lucreze în majoritatea timpului lor liber, așa că printre primele amintiri se numără… mașina de scris! Nu mă întreba marca, căci niciodată nu am știut-o, însă îmi amintesc exact culoarea: portocaliu. Așa se face că, la zece ani, deja scrisesem ceea ce eu numeam prima mea poezie. Au urmat un roman fantastic, la care scriam cu pasiune în fiecare seară, și, mai târziu, unul de dragoste – ambele neterminate, dar și alte poezii. Adolescența a fost marcată de jurnale și de povestiri fantastice, căci, în acea perioadă, îl divinizam pe Eliade.

Da, tata m-a încurajat în tot ce mi-am propus să fac, inclusiv m-a susținut în dorința, rămasă neîmplinită, de a urma cursurile facultății de teatru și film. În ceea ce privește scrisul, am fost o echipă. Dacă în anii de liceu îl ajutam atât pe el, cât și pe mama, cu corecturile șpalturilor primite de la edituri, mai târziu, a devenit colaborator constant al ziarului „Român în Lume”, ziar de limbă română a cărui apariție am coordonat-o la Madrid timp de aproape zece ani, cu o serie de articole ce se regăsesc azi în volumul de publicistică „Epoca mârlanilor” (2008). De asemenea, am redactat ultimele lui două romane – „Inorogul de jad” (2007) și „Condamnat la viață” (2010), am organizat la Institutul Cultural Român de la Madrid expoziția personală de caricaturi cu titlul „Alexandru Lincu – D’ale românilor” (2008) și, post mortem, la inițiativa mamei mele, am îngrijit publicarea unui album de caricaturi cu același nume „D’ale românilor” (2014).

Dar uite, ceva ce nu știu dacă ai fost întrebată, băieții tăi cum privesc faptul că mama lor e scriitoare? Dar blogger?

Deocamdată, nu-i impresionează. I-am tot îndemnat să citească „Eu o mamă (im)perfectă?”, cartea ai căror protagoniști sunt, însă, momentan, nu s-au arătat interesați. Știu că va veni o vreme când vor râde și vor plânge, citindu-și propriile amintiri din copilărie, că va veni o vreme când vor fi mândri că sunt personaje de carte, însă acum sunt prea mici pentru asta.

Crezi că locul bloggerilor e doar în online?

Cred că locul bloggerilor este acolo unde se simt bine. Mulți dintre ei, după ce-și fac un număr de ani „stagiul” pe bloguri, aleg să rămână în online, evoluând spre vlogging, alții optează pentru offline și, fără a părăsi bloggingul, își mută atenția asupra scrierii și publicării de cărți, așa cum am făcut și eu.

Cât de grea e tranziția spre offline?

Din punctul de vedere al scrisului, modul în care te raportezi la un proiect editorial este diferit , desigur, de modul în care concepi și scrii pentru blog. Căci una este să creezi un proiect amplu și unitar și alta este să scrii articole mai scurte sau mai lungi, pe diferite teme. De aceea, știu că există autori care au introdus un pas în plus în această tranziție și au ales să-și publice cărțile, cel puțin pentru o o perioadă, pe platforma wattpad, acolo unde pot testa în timp real reacția cititorilor. 

E mai ușor să crești un proiect în online sau în offline? Sau e la fel de greu? (Mă refer aici la promovarea cărților, a proiectului Chic Elite și chiar a blogurilor).

Azi, orice proiect offline are nevoie de o susținere consistentă în online pentru a exista și a căpăta vizibilitate. Astfel, un proiect offline necesită o cantitate dublă de muncă – odată cea dedicată creării sale și apoi cea dedicată promovării sale în spațiul virtual, acolo unde ne-am cam mutat cu toții. Cred că este la fel de greu (sau de ușor), depinde cu câtă pasiune și implicare o faci. Și pentru că ai amintit de Chic Elite, aș vrea doar să menționez că este o platformă dedicată exclusiv promovării și susținerii femeii.

Ce te-a impulsionat să-ți treci cuvintele de la foile virtuale la foile reale?

Iubesc cărțile în formatul clasic, pe hârtie. Recunosc că nu-mi place să citesc pe telefon/calculator. Personal, mi se pare obositor. În plus, mă simt văduvită de foșnetul și mirosul paginilor, de posibilitatea de a ține, fizic, povestea (cartea) în mâini, de a o aranja în bibliotecă, de a-i conferi o identitate precisă. De aceea, niciodată nu mi-am imaginat altfel destinul scrierilor mele, decât între coperți palpabile. Asta nu înseamnă că nu sunt conștientă de importanța avansului tehnologic și în ceea ce privește cartea, în general, și accesul marelui public la ea. Cu toate acestea, sunt o scriitoare contemporană (evident, scriu pe laptop, nu cu condeiul pe hârtie), dar cu mentalitate de cititor de modă veche.

Să ne concentrăm un pic pe cărțile tale. Cât de diferite sunt una de alta?

Prima carte – „Eu o mamă (im)perfectă?” apărută în 2017 la editura Bookzone cu titlul inițial „Mamă de 3, femeie de 10! Sau… invers?” este scrisă cu mult umor și autoironie, având note autobiografice, căci protagoniștii ei sunt cei trei copii ai mei, așa cum îți spuneam mai devreme, iar replicile lor sunt redate cu maximă fidelitate. Nu este un manual de parenting, nu este o carte care să dea sfaturi sau care să certe pe cineva, ci, dimpotrivă, am conceput-o ca pe o terapie a sufletului, ca pe un îndemn de a te întoarce în copilărie, indiferent dacă ești sau nu părinte, și de a te bucura din toată inima de inocența, farmecul și înțelepciunea acestor mirifici ani. 

În schimb, cea de-a doua carte, „Amn3zia”, apărută în 2018 la Editura Univers și „Liberă!”, publicată în 2020 la editura Bookzone, sunt romane psihologice, tributare 100% vieții, dar neinspirate din fapte sau persoane reale, și lipsite aproape în totalitate de umor, tratând subiecte legate de psihicul feminin, modul în care acesta se raportează la diferite tipuri de realități, modul în care acesta alege să lupte sau să renunțe.

Care dintre ele e „copilul preferat”? (Știu, toți părinții zic că își iubesc copii în mod egal, dar de multe ori unul e mai breaz în ochii lor.)

Când vine vorba de cărți, întotdeauna, preferata este cea mai recentă carte publicată, așa că acum pot spune cu mâna pe inimă că „Liberă!” este cartea mea preferată. Și ce mă bucură cel mai mult este că și cei au citit tot ce am publicat până azi sunt de acord cu mine.

Cărțile tale tratează aspecte ale feminității. Care crezi că e cel mai mare challenge pentru femeile zilelor noastre?

Așa e, scriu o literatură eminamente feminină care nu exclude însă bărbații. Ba, dimpotrivă, îi invită să cunoască puțin mai mult din sufletul femeii. Femeia contemporană, ca să corespundă actualelor standarde ale societății, ar trebui să fie și mamă, și bun profesionist, și casnică și… de toate, asta în timp ce arată impecabil, e mereu cu zâmbetul pe buze și, eventual, s-a cocoțat pe tocuri. Ceea ce, din punctul meu de vedere, este o utopie. Poate cea mai mare provocare a prezentului pentru noi, femeile, este să luptăm împotriva acestor standarde absurde, să ignorăm trendurile nerealiste setate mai ales de publicitatea tot mai agresivă și să găsim un echilibru în propriile vieți, nepunându-ne la coada listei. Mie îmi repugnă ideea de „sacrificiu” pentru binele altora. Nu văd de ce trebuie să existe un sacrificiu de sine în toată povestea asta. Dimpotrivă, ca altora – și aici se înțelege cei dragi, familia – să le fie bine și datorită ție, trebuie ca, în primul rând, tu să fii bine.

Care e cel mai mare challenge personal?

Să-mi ating obiectivele profesionale concomitent cu cele personale. Cu alte cuvinte, să fiu în permanent echilibru.

Unei femei îi iese tot ce-și pune în cap să-i iasă, nu?

Dacă acea femeie crede cu tărie în asta și deja și-a suflecat mânecile și s-a apucat de treabă, da! Nu am nicio îndoială. Problema este însă că multe femei se lasă influențate de cei din jur, se autosabotează din cauza neîncrederii în sine și nici măcar nu îndrăznesc să-și mai dorească ceva…

La final, ca-n oracole, te rog să ne lași un cuvânt de încheiere. Poate fi un sfat, un motto, un gând, orice!

Nu renunța la ceea ce te reprezintă ca femeie, nu renunța niciodată la tine pentru altcineva. Iar când acel altcineva ți-e copil, cu atât mai mult, va avea nevoie de un model vertical în viață și nu de o femeie nefericită, distrusă și… sacrificată pentru binele lui!

Mulțumesc, Diana, pentru bucuria de a-mi permite să-ți transmit gândurile mele prin intermediul unor întrebări care mi-au făcut plăcere și chiar mi-au dat o idee de furcă, pentru că m-au „obligat” să sap mai adânc după răspunsuri. 🙂

Și eu îți mulțumesc, Cristina! Deși întrebările ți-au dat de furcă, răspunsurile tale sunt adevărate lecții pentru toți! Și-ți mai mulțumesc pentru ceva: pentru că mă inspiri!