O paranteză (2)

Se trezi aproape de miezul nopții. Lena era tot la pervaz. Mânca un hamburger de la Mc, aroma lui artificială umplând camera până la refuz.

— Știi, feti? M-am tot gândit. Până la urmă Pătrășcanu nu-i vreun slinos, arată chiar bine. E un porc, da. Dar tu ce fel de porc preferi? Să cureți după ăla din cocină sau… Oricum, va fi doar o singură dată. Apoi, îți promit eu, găsim pe unul să te facă să uiți. La cum arăți tu…

Deși la început comentariile făcute de Lena o îngroziseră, până la urmă prânzul zilei următoare o găsi goală, trântită peste unul din brațele canapelei lui Mircea. Acesta își trase pantalonii pe el, se încheie satisfăcut și, văzând că ea nu schițează nimic, se duse spre fața ei. Plângea din nou. O mângâie de parcă era cea mai de preț comoară.

— Trebuia să îmi fi spus…
— Ar fi schimbat ceva?
— Aș fi mers mai încet…
— Dar tot s-ar fi întâmplat, nu? Ei bine, îmi aștept zecele în toamnă! Spuse ea încercând să pară nepăsătoare, inconștientă de faptul că privirea ei și vocea tremurândă trădau contrariul.
— Ascultă, Iulia… nu trebuie să fie așa. Nu trebuie să vezi asta drept ceva rău. Te rog eu! Poate am greșit, îmi pare rău pentru asta. Însă îmi placi… mult! Am putea continua, desigur, în secret. Eu tot îți sunt profesor… Dar… aș putea avea grijă de tine. Nu ar mai trebui să-ți faci griji pentru nimic. Ai avea totul: haine mai ceva decât colegele tale, bijuterii, călătorii. Tot.

Nu i-a răspuns imediat. L-a analizat bine. Ochii lui erau de un verde pătrunzător, iar pielea îi era deja puțin bronzată. Era suplu, dar și lucrat – se vedea că acorda atenție aspectului său. Lena avea dreptate: nu arăta deloc rău. Și nici experiența în sine nu fusese atât de rea după ce se obișnuise cu ritmul sacadat al mișcărilor lui. Treaba asta putea să meargă…

…Și a mers de minune. Amândoi primeau ce își doreau: ea lucruri din cele mai scumpe, el pe ea tot mai des și tot mai bine. În hainele luate din mall, Iulia parcă strălucea și mai tare, iar egoul lui Mircea era până la cer. Sigur, aranjamentul lor era secret  însă chiar și așa, faptul că el o poseda, că îi știa toate ungherele corpului, îl umpleau de vanitate. Singura care știa era Lena, dar acesteia îi închidea ochii Iulia cu câte o bijuterie sau un parfum Givenchy,  iar ea în schimb o sfătuia: ce să poarte, cum să se machieze și chiar cum să-l satisfacă pe Mircea.

Ce nu a învățat-o, nici Lena și nici nimeni, era cum să se protejeze. Așa că în martie, după două luni în care nu i-a mai venit ciclul realitatea a lovit-o: urma să fie mamă. Mircea, ca un gentleman, a luat-o de soție. Au făcut o nuntă mare, cu fast fără să le pese de lume – oricum, în anul trei ea nu mai avea cursuri cu el și ai ei, prea simpli pentru a înțelege, mândri că fata lor a luat un profesor universitar. El era în continuare vrăjit și mândru să o aibă la braț, ea era liniștită: avea viitorul asigurat și altceva nu mai conta.

Primele luni de căsnicie au fost ca un vis, cu o lună de miere lungă în Spania și Franța, cu ieșiri la restaurant, la teatru, la film. Erau peste tot și niciunuia nu-i păsa de oamenii care se uitau pieziș la ei: lor le era bine. Apoi, un accident de mașină a schimbat tot. Burta Iuliei care începuse să crească a rămas goală și, după spusele medicilor, nici nu mai avea vreodată șanse să fie locuită. Au urmat luni bune în care tot ce simțea era că se adâncea într-o prăpastie și chiar s-ar fi aruncat într-una dacă Mircea nu ar fi fost alături de ea. Pentru el, pierderea copilului era mai mult o ușurare: o putea avea pe Iulia doar pentru el. Nu mai avea să o împartă cu nimeni. Trebuia doar să o ajute să iasă din depresie. Așa că a mers cu ea la medici și a făcut tot posibilul să fie alături de ea cât mai mult. Când nu era, o trimitea pe Lena, ajunsă un soi de asistentă a lui, iar acesta se înființa mereu la ei acasă cu prăjituri sau patiserii aburinde care mai de care mai delicioase.

Cu timpul, toată atenția și grija au făcut ca durerea aceea să crească de la dimensiunea soarelui până la cea a unei mingi de fotbal. Da, a rămas acolo și Iulia a învățat să meargă prin viață cu ea la braț.

În relația cu Mircea a continuat din inerție: noroc că el a continuat să o tragă după el, iar când ajungeau în impas mereu venea Lena, draga de Lena, cu o soluție. Însă acum, după atâția ani obosise. Obosise să mai fie trasă de Mircea cu iubirea lui prefăcută, știa că totul e de fațadă, că ține prea mult la imaginea lui, închidea ochii la toate escapadele de care el habar nu avea că nu sunt secrete. Obosise să o asculte pe Lena. Obosise să care după ea durerea. A renunțat la lucrul pe care soțul ei îl considera cel mai de preț: la ea și nimeni și nimic nu o putea face să revină asupra deciziei sale. Se întreba dacă în acea seară a luat decizia cea bună. Oare nu își putea găsi un job cu jumătate de normă? Ce dacă nu ar mai fi fost la fără taxă? Ce dacă nu ar mai fi avut tot ce a avut? Cum ar fi fost o relație așezată, chiar și cu lipsuri, cu un băiat de vârsta ei? Oare așa ar fi avut copii? Gândurile acestea au ajuns să o obsedeze, iar răspunsul era acela că viața ei ar fi fost cu siguranță una diferită…

Iunie era aproape, căldura încă nu era atât de zdrobitoare, dar se făcea simțită. Iulia era pe terasă, strângea masa. Lena venise să discute cu Mircea niște treburi legate de încheierea anului universitar care și el se simțea că se apropie de final. Înainte să se retragă în birou, Iulia a insistat să le servească noua ei operă culinară: un tort Napoleon pregătit de la zero. Acum rămăsese doar dezordine și ea care strângea. Toate farfuriile erau deja încărcate în mașina de spălat vase, la fel și tacâmurile, mai avea doar paharele și… telefonul Lenei! Oh, sigur nu i-ar plăcea să fie departe de el mai ales dacă o suna Bogdan, fiul ei, așa că hotărî să îl ducă. Nu putea întrerupe nimic secret, nu?

Ajunsă în dreptul biroului, observă că ușa era întredeschisă într-atât încât să se audă niște gâfâieli. Mirată, se apropie și o depărtă încă puțin, iar imaginea pe care o văzu o lăsă… amorțită cum nu mai fusese de mult. Nici nu știa ce să simtă. Revoltă? Dezgust? Ambele? Tristețe? Lena era urcată peste Mircea, mișcându-se sacadat.

— Știi că mereu te-am plăcut, Mircea!
— Îhî…
— Știi că eu am învățat-o pe Iulia tot… Tot ce a făcut vreodată cu tine, eu i-am spus… I-am spus ce fantezii aveam cu tine.
— O…
— Te pot face să o uiți… pot face să fii iar lângă cineva demn de tine…

Atât i-a fost! Totul fusese o minciună. Sigur, nu avea pretenții de la Mircea, dar Lena? Lena? Simți cum i se strânge stomacul așa că fugi la baie, aruncând telefonul pe jos. Vomă tot ce mâncase în ziua aceea, apoi se ridică parcă revigorată, parcă o altă Iulia: una care nu fusese niciodată. Știa ce are de făcut!

*

Zile mai târziu, în curtea părinților ei, sub bolta de viță de vie în timp ce bea o cafea și scrola pe  Facebook observă un titlu de ziar. Nu o mira căci ea pusese totul în mișcare așa cum ar fi trebuit să o facă de multă vreme: „Profesorul universitar Mircea-Horațiu Pătrășcanu acuzat de luare de mită. În același dosar mai este anchetat și conferențiarul Elena-Maria Ivan.”

Totul s-a terminat… pentru ei. Pentru ea totul abia începea, acei ani, oricât de mulți ar fi fost, au fost doar o paranteză. De aici putea merge doar înainte. Își sorbi încet cafeaua bucurându-se de liniște până ce vecinul lor, Mitică, cel care o plăcuse pe când erau țânci de patru-cinci ani, sparse liniștea:

— Tanti Maria ești acasă?
— Sunt eu, Mitică, Iulia, intră, câinele e legat!