Noir de Timișoara – misterele orașului de pe Bega

Noir de Timișoara

Deși pentru acest an mi-am propus să citesc mai multă dezvoltare personală, asta nu înseamnă că nu mai pot lua și câte o doză de literatură. Mi-ar fi imposibil fără. Ea e ca apa pentru sufletul unui cititor. Prima mea gură de literatură pe 2020 a fost o antologie de povestiri apărută la editura Tritonic: Noir de Timișoara. O așteptam demult, cam de când am citit Castele de nisip și iată că în sfârșit am ajuns la ea! Dacă a meritat sau nu așteptarea veți descoperi în cele ce urmează.

Despre noir în literatură, în general

Noir-ul, în literatură, este un subgen al genului polițist. El este caracterizat printr-o viziune sumbră asupra vieții în care granița dintre bine și rău nu este extrem de bine definită. Personajele sunt cel mai adesea lipsite de valorile tradiționale ale eroilor de romane polițiste, iar acțiunea implică scene violente și/sau sexuale.

Acest subgen a apărut mai întâi în America. Însă de departe cei mai iscusiți în materie de scrieri noir sunt autorii scandinavi. Cine nu a auzit de Stieg Larsson, Anne Holt sau Camilla Lackberg?

Și în România genul a început să capteze interesul publicului, dar și al scriitorilor. Cu toate acestea, încă mai e cale lungă până departe. Dar totuși începe (cred) să se vadă o licărire la capătul tunelului. După cum observa Bogdan Hrib într-un interviu:

După 2000 au avut loc două mari momente importante: Apariția Codului lui Da Vinci, care a consacrat un tip de thriller istoric, în 2004 și, câțiva ani mai târziu, succesul mondial al trilogiei Millennium semnată de suedezul Stieg Larsson, care a deschis larg porțile pentru ceea ce e numit azi Nordic Noir.

Dar se pare că noul punct cardinal va fi Estul. Și atunci va fi rândul nostru să arătăm ce putem. Nu mă refer doar la români, ci și la polonezi (care deja au mult mai mulți autori traduși și cu un serios succes), ruși, greci, bulgari, cehi, estonieni sau sârbi. Păzea, sosește estul!

Despre Noir de Timișoara în particular

Noir de Timișoara este, după cum am spus, o antologie de povestiri ce au fost reunite de Daniel Timariu. În ea regăsim 10 povești a căror acțiune se desfășoară în orașul de pe Bega. Autorii care le semnează sunt fie autori cunoscuți de romane polițiste, fie scriitori apăruți ceva mai recent. În ordine alfabetică aceștia sunt: Ciprian-Ionuț Baciu, Lucian Dragoș Bogdan, Eugenia Crainic, Cătălina Fometici, Bogdan Hrib, Anamaria Ionescu, Teodora Matei, Lucian-Vasile Szabo, Daniel Timariu și Cristian Vicol.

Poveștile sunt diferite, în esență, însă au un punct comun tipic scrierilor noir:

[…] «detectivul» nu mai e neapărat un poliţist şi că nu întotdeauna anchetatorul este de partea legii. Corupţia, interesele personale sau constrângerile sociale au făcut ca diferenţa dintre bine şi rău, dintre negru şi alb să pară greu de distins.

fragment din introducerea volumului semnată de Daniel Timariu

Timișoara zugrăvită în paginile antologiei este, evident, un oraș tipic românesc. Găsim aici multe nuanțe de gri: cerșetori, corupție, crime și secrete. Însă ce mi-a plăcut în mod deosebit e faptul că am găsit aici și câteva superstiții. Până la urmă avem un folclor tare bogat, iar acestea au adăugat cărții o notă autohtonă și mai pregnantă.

Cum am citit Noir de Timișoara?

În autobuz. De ceva timp m-am re-obișnuit cu cititul în autobuz. Sigur, uneori ești mai zdruncinat (la propriu), dar cu Noir de Timișoara (sincer vă spun) nu am simțit asta. Am fost absorbită de povești deși, recunosc, nu sunt o mare cititoare de noir.

Despre poveștile care mi-au plăcut

Fiecare poveste are ceva special și, cu siguranță, oricine găsește cel puțin una pe gustul său. Până la urmă știți cum e cu gusturile. Eu chiar am găsit mai multe povești pe gustul meu:

  • O zi la Timișoara de Bogdan Hrib – povestea m-a prins încă din deschidere. Cine ar crede că un ton de apel ce redă vocea unui papagal spunând „Mitică prostule!” îl va arunca pe Stelian Munteanu (un cunoscut erou din opera lui Bogdan Hrib) într-un mister ce are tangențe cu trecutul său;
  • Acolo unde se rotește mierla de Cristian Vicol – mi-a plăcut tare mult datorită modului ingenios în care realul și fantasticul au fost împletite de autor;
  • Povestea generalului de Lucian Dragoș Bogdan – m-a surprins prin impredictibilitate și prin accentele psihologice ale poveștii;
  • Efectul Baskerville de Anamaria Ionescu – pot spune că aceasta a fost povestea mea preferată. Asta din cauza poveștii construite într-un mod inteligent, a referinței la opera lui Arthur Conan Doyle și, evident, prin elementele psihologice. De asemenea, autoarea primește puncte în plus prin modul inedit în care a inclus în povești și pe câțiva dintre colegii ei de editură (citiți și aflați cum!);
  • Ioană dragă! de Eugenia Crainic – m-a târât în inima unui sat în care s-a întâmplat un eveniment demn de știrile de la ora 17, doar că textul a fost muuult mai bine scris;
  • Sofia de Daniel Timariu – a fost o poveste tare incitantă. Cam întortocheată, da, dar incitantă! Trădare, spionaj internațional, victime substituite, amenințări, indicii complicate… practic povestea asta a fost un soi de puzzle pentru cititor. Pe mine una m-a dus cu gândul la unul dintre serialele mele preferate – The Blacklist.
  • Blue de Timișoara de Teodora Matei – mi-a plăcut prin faptul că a fost ancorată într-o poveste ce a zguduit realitatea zilelor noastre: provocarea Blue Whale, prin ritmul poveștii și prin stilul autoarei.

Despre celelalte povești

Și celelalte povești au fost bine scrise, interesante, dar… au avut câte un „dar”. Prin urmare, asta nu înseamnă că nu au fost bine scrise, doar că mă așteptam la mai mult sau la altceva. Până la urmă acesta e unul din defectele prozei scurte.

De la două dintre ele (Parcul Catedralei și Urme de stiletto roșii) așteptam mai multe: am simțit cumva că poveștile ar mai fi putut dezvoltate. Autorii acestor povești, Lucian‑Vasile Szabo și Cătălina Fometici mi-au captat atenția prin stilul lor de a construi o poveste, dar… voiam un pic mai mult. Încă vreo câteva pagini, atât le-ar fi trebuit. Practic, am fost sedusă și abandonată.

Cât despre povestea lui Ciprian‑Ionuţ Baciu, Unde eşti, Alexandra?, pot spune că a avut o structură interesantă. Mi-a plăcut modul în care autorul a împletit paginile din jurnalul criminalului cu narațiunea realizată din perspectiva autorului. Chiar aveam mari așteptări, dar finalul în stilul SF nu prea a fost pe stilul meu.

Concluzii

Poveștile, deși roade ale imaginației unor scriitori, sunt ancorate în realitatea românească a zilelor noastre aflată permanent la granița dintre moral și imoral, dar întotdeauna senzațională. Noir de Timișoara e genul acela de carte pe care îl recomand oricui. Îmbină multe stiluri de scriere, are povești interesante care te țin în priză.

Nu am scris prea multe despre ce se întâmplă în fiecare poveste în parte. Însă sper că v-am făcut curioși. Credeți-mă, merită din plin! Îmi e greu să găsesc un punct slab acestei cărți. Chiar și cele trei povești de la care aveam alte așteptări au fost scrise extrem de bine, dar știți cum e: nu poți rezona cu absolut toți cititorii. În cazul în care ați citit cartea și aveți o altă părere despre oricare dintre poveștile din ea, nu o ezitați să o împărtășiți!

Eu acum sunt tare curioasă în legătură cu celelalte două antologii de povești noir apărute la editura Tritonic: Noir de București și Gastronoir. Sigur va veni și rândul lor. Voi le-ați citit?

Sharing is caring:

Ori poate vrei să fii la curent cu tot ce scriu?

Introdu adresa de mail în căsuța de mai jos și te anunț de fiecare dată când public!

 

Loading